La Sofia, vineri, au căzut definitiv măștile. Bulgaria a trecut, oficial, de partea Rusiei. Cum s-a ajuns aici? Totul a început cu o criză guvernamentală. Care s-a transformat în una politică. Care a ținut cinci ani. Vă trece un fior rece pe șira spinării? Nu? Ar trebui! Pentru că criza politică din România calcă, pas cu pas, pe aceleași urme.

Bulgaria a avut parte de opt runde de alegeri parlamentare între aprilie 2021 și aprilie 2026. Șapte din opt au fost anticipate. Aprilie 2021, iulie 2021, noiembrie 2021. Apoi octombrie 2022. Apoi aprilie 2023, iunie 2024, octombrie 2024. Și, la final, aprilie 2026. Niciunul dintre parlamentele ieșite din acest pomelnic nu și-a terminat mandatul.

În cinci ani, doar trei guverne au avut o învestitură parlamentară adevărată. Kiril Petkov, absolventul de Harvard care promitea că rade corupția, a rezistat șase luni: instalat în decembrie 2021, dărâmat în iunie 2022 de prima moțiune de cenzură care a trecut vreodată în Bulgaria postcomunistă.

Au urmat un an de interimate și încă două rânduri de alegeri, până când GERB și reformiștii de la PP-DB, dușmani de moarte până în ajun, au încropit în iunie 2023 o formulă pe care presa de la Sofia a botezat-o „sglobka”. Cuvântul se traduce prin „încropeală” și spune tot. Înțelegerea prevedea o rotație a premierilor. Când a venit momentul rotației, în martie 2024, construcția a sărit în aer.

Al treilea guvern, al lui Rosen Zhelyazkov, a apărut abia în ianuarie 2025, după alte două scrutine și aproape trei luni de târguieli. Un cabinet minoritar, ținut în viață de la o săptămână la alta, care a înghițit șase moțiuni de cenzură în unsprezece luni. Nu a căzut la a șaptea. A căzut în stradă: în seara de 10 decembrie 2025, peste 150.000 de oameni umpluseră centrul Sofiei, cu manifestații în alte douăzeci de orașe și în diaspora. A doua zi, Zhelyazkov și-a depus mandatul.

Ce s-a întâmplat între timp? Cabinete interimare. Tehnocrați numiți de președinte, pe care nu i-a votat nimeni și care nu puteau, nici constituțional, nici politic, decât să mențină administrația pe linia de plutire.

Ce au lăsat în urmă cei cinci ani de haos politic și administratiiv se vede cel mai bine în trei cifre. Prezența la vot: 34 la sută în iunie 2024, minimul absolut de la căderea comunismului încoace. Prețul unui vot: 500 de leva bucata, la scrutinul din octombrie 2024 — al șaptelea în trei ani și jumătate, moment în care alegerile deveniseră, pentru o parte a electoratului, o mică afacere sezonieră. Și scorul extremiștilor pro-ruși de la Vazrajdane, care a crescut constant, scrutin după scrutin, în timp ce oligarhul Delian Peevski, aflat sub sancțiuni americane pentru corupție, se instala în poziția de arbitru din umbră al oricărei majorități.

Dar poate că argumentul cel mai convingător este cel ecnomic. Bulgaria a avut alocate 6,17 miliarde de euro din planul european de redresare. A încasat prima tranșă, 1,37 miliarde, în decembrie 2022. Următoarea plată a mai venit de abia în noiembrie 2025. Trei ani mai târziu. Cererea nici măcar nu a putut fi depusă înainte de finalul lui 2023, fiindcă guvernele interimare nu aveau mandat să facă reformele cerute de Bruxelles; iar când banii au sosit, în sfârșit, tranșa fusese tăiată de la 653 la 438,6 milioane, penalizare pentru opt jaloane ratate, cele mai multe legate de anticorupție.

La sfârșitul lui 2025, Bulgaria absorbise doar 53% din fondurile de redresare disponibile, sub media europeană. Investițiile străine directe? Prăbușite cu aproape 55% într-un singur an: 1,49 miliarde de euro în 2024, adică 1,5% din PIB, față de 3,5% cu un an înainte. Nimeni nu pariază pe o țară care nu știe cine o va conduce peste trei luni. Analiștii de la ING au găsit formula care rezumă tot: „o economie pe pilot automat care își atinge limitele”. Până și aderarea la euro, marele proiect național, programată inițial pentru 2024, s-a târât până la 1 ianuarie 2026. Bulgaria a intrat în zona euro cu guvern demisionar și cu protestatarii în stradă.

Și acum, oglinda. Pe 5 mai, guvernul Bolojan a picat la moțiune cu 281 de voturi, egalând recordul guvernnului Cîțu la cel mai mare număr de voturi strânse vreodată împotriva unui guvern în Parlamentul României. PSD și AUR au votat împreună, fiecare cu socoteala lui. Coaliția s-a rupt dintr-un motiv pe care bulgarii îl știu pe de rost: social-democrații acceptau alianța, dar nu și premierul; liberalii au refuzat să-și abandoneze premierul. De atunci avem guvern interimar, cu atribuții limitate. Cea mai recentă tentativă de deblocare, cabinetul Adrian Veștea, s-a încheiat penibil pe 22 iunie: 189 de voturi din 233 necesare, după ce AUR a ieșit din sală fix înaintea votului. Pe 1 iulie, Parlamentul a intrat senin în vacanță. Negocierile sunt „suspendate două săptămâni”. Poate se face o sesiune extraordinară pentru proiectele legate de PNRR. Poate.

La nord de Dunăre pare că începe aceași dramă care a debutat la sud, cu cinci ani în urmă. Partide care nu pot construi majorități, dar dărâmă guverne cu o ușurință exuberantă. Negocierile navighează printre liniile roșii ale animozităților personale și eșuează pentru că acestea se dovesc mai puternice decât liniile roșii ale aritmeticii parlamentare.

Între timp, extremiștii au descoperit că nu trebuie să câștige alegeri ca să decidă soarta guvernelor; le este suficient să momească naivii și să-i lase cu ochii în soare ieșind din sală la momentul potrivit. Toate sub privirile unui președinte care exclude anticipatele și promite un guvern „într-un termen rezonabil,” deși este evident că nu are niciun control asupra acestui termen, care se tot lungește. România de azi joacă, scenă după scenă, actul întâi al piesei bulgare.

Lecția anilor irosiți de vecinii noștri conține avertismente cât se poate de serioase pentru toți actorii cu ifose. Riscul ca social-democrații să dispară cu totul este cât se poate de real, în timp ce forțele reformiste nu au niciun motiv să jubileze că urcă în sondaje. Cresc degeaba, pentru că dacă nu fac 50% tot nu vor avea cu cine să formeze un guvern care să treacă de Parlament. Așa cum nu au mai putut face nici reformiștii bulgari. Așadar, dorința lor din ce în ce mai fierbinte de a împinge criza spre organizarea de alegeri anticipate s-ar putea să nu le folosească la nimic. Din contră, ar fi un al doilea pas, poate cel decisiv, spre repetarea scenariului bulgar.

Ceea ce pe noi ne-ar putea costa chiar mult mai mult decât i-a costat pe vecini. Pentru că suntem într-o situație economică mai proastă. Noi nu avem timpul pe care l-a avut Sofia ca să dea cu economia de gard, fără consecințe cataclismice.

Agenția Standard & Poor’s ne-a reconfirmat în mai ratingul BBB minus cu perspectivă negativă — ultima treaptă înainte de junk — și a expus foarte tranșant motivul: criza politică. Deficitul e sufocant, iar continuarea primirii fondurile europene, singura plasă de siguranță reală, presupune funcționarea unui guvern cu puteri deplini. Nu a unuia care nu face altceva decât să țină lumina aprinsă.

Epilogul poveștii bulgărești ar trebui să ne sperie cel mai tare. Criza s-a încheiat acum câteva luni, dar nu pe placul taberei pro-occidentale. În aprilie 2026, fostul președinte Rumen Radev, cu un partid personal înființat cu doar câteva luni înainte, a luat 44% din voturi și 131 de mandate din 240. Majoritate absolută. Socialiștii au rămas pentru prima dată pe dinafara parlamentului. Electoratul epuizat de haos nu a votat moderație. L-a votat pe cel care le-a promis că pune capăt haosului.

Și cine a câștigat de fapt? Răspunsul a venit vineri, de la tribuna parlamentului din Sofia. Premierul Radev a anunțat că Bulgaria se va opune celui de-al 21-lea pachet de sancțiuni pe care Uniunea Europeană îl pregătește împotriva Rusiei. „Voi face acest pas deoarece protejez și susțin interesul național al Bulgariei”, a spus el.

Cinci ani, Kremlinul nu a avut nimic de făcut în Bulgaria. A așteptat. Democrația bulgară s-a măcinat singură, iar la final o țară NATO, membră UE, proaspăt intrată în zona euro, a preluat de bunăvoie locul rămas liber după ce Orban a pierdut Ungaria și s-a alăturat Slovaciei lui Fico, în clubul frânarilor care blochează politica europeană față de Moscova.

Dacă cineva crede că scenariul nu ar putea funcționa și la nord de Dunăre, înseamnă că nu s-a mai uitat de mult pe sondajele de opinie. Un lung șir de alegeri anticipate ar avea un singur beneficiar, și acela nu e vreun partid proeuropean. AUR nu trebuie să demonstreze nimic; îi ajunge să arate spre haosul făcut de alții. Iar un premier ajuns la Palatul Victoria pe valul epuizării colective ar rosti la Bruxelles, mai devreme sau mai târziu, aceleași fraze despre „interesul național” de a nu sancționa Rusia.

Dacă aventura Bulgariei nu s-a transformat până acum într-o criză continentală nu este pentru că politicienii de la Sofia nu s-au străduit suficient. Ci pentru că tara vecină nu este chiar atât de importantă pentru arhitectura de securitate a regiunii. România este altceva. Suntem graniță NATO cu Ucraina. Suntem vecini de Marea Neagră cu Rusia. La Deveselu găzduim scutul antirachetă, o piesă esențială în mecanismele defensive ale SUA și NATO. O Românie întoarsă spre Moscova nu ar mai fi doar o problemă a regiunii, ci a întregii Europe.

Din fericire, încă nu suntem acolo. Dansăm ca niște somnambuli pe marginea spiralei, dar nu am alunecat în ea. Aritmetica parlamentară permite încă o majoritate proeuropeană confortabilă. Ce lipsește nu e aritmetica, ci un dram de luciditate — înțelegerea faptului că niciun premier, niciun portofoliu și nicio răfuială internă nu valorează cât nota de plată pe care a plătit-o Bulgaria: cinci ani de lupte politice oarbe, opt rânduri de alegeri, miliarde blocate sau pierdute, investitori fugăriți, o democrație scoasă din priză. În plus, noi am putea irosi ultimul mare atu pe care îl mai avem – consecvența poziționării pro-occidentale. Și toate, „în numele interesului național.” Interesul național al puterii care a stat, a pândit și este pregătită să culeagă roadele propriei noastre prostii.

Bulgarii nu au avut din greșlile cui să învețe. Noi avem. Să le repetăm, orbește, ar fi o greșeală de proporții istorice.