Vă mai amintiți cum arăta România în vara lui 2001?

România verii lui 2001

Eram la câteva luni după ce Ion Iliescu revenise la Cotroceni, en fanfare, ales cu aproape 70% dintre voturi. Senzația de ușurare că nu ieșise Vadim se evaporase de mult. Cei care crezusem, în 1996, că activistul comunist care ne-a furat Revoluția a fost evacuat definitiv din politică, odată cu victoria lui Emil Constantinescu, trăiam coșmarul reîntoarcerii în primele luni după căderea lui Ceaușescu.

Căzusem din nou în capcana unei manipulări grosolane, fabricată de aceiași meseriași care creaseră și mitul teroriștilor. Cei care, în 1990, au convins o țară întreagă că rânjetul lui Iliescu și dorința lui arzătoare de „liniște” pot ține loc de democrație și de libertate au semnat și coregrafia finalei prezidențiale măsluite din 2000. Coregrafie la care au contribuit cu exces de zel Mugur Isărescu și Theodor Stolojan, ale căror candidaturi separate au garantat intrarea lui Vadim în turul doi. Românii au fost prinși în menghina alegerii între extremistul C. V. Tudor și omul de bine Ion Iliescu.

Putea fi ceva mai rău decât reînscăunarea lui Iliescu? Da! Instalarea în fruntea executivului a lui Adrian Năstase și a unei întregi rețele securisto-mafiote care, în scurt timp, i-a făcut pe mulți să-l regrete pe Văcăroiu.

Tunurile bancare și nota de plată lăsată statului

În aprilie 2001, Ristea Priboi, consilierul premierului, a trebuit să renunțe la șefia comisiei de control a SIE, după ce s-a aflat că, înainte de 1989, se ocupase în Securitate de urmărirea Europei Libere și a exilului. Câteva luni mai târziu, Sidex Galați a fost privatizat printr-o ordonanță de urgență prin care statul a luat asupra sa datoriile combinatului, iar „firmele-căpușă” care îl goliseră ani de zile au rămas neatinse.

Apoi au venit tunurile bancare. Banca Română de Scont, a lui Sorin Ovidiu Vîntu, s-a prăbușit, cu tot cu 8 milioane de dolari din depozitele Poștei Române și ale Astra blocate drept „garanții” pentru afacerile grupului; Banca Turco-Română a fost lichidată, după ce acționarii turci plecaseră cu banii și lăsaseră în urmă datorii de 42 de milioane de dolari.

Toate acestea se adăugau găurii de la FNI, unde 300.000 de oameni își pierduseră economiile, iar Ioana Maria Vlas era de negăsit. Dar și notei de plată pentru Bancorex, Bankcoop și Banca Agricolă: peste patru miliarde de dolari acoperite de stat, adică de fiecare dintre noi. Iar când raportul „Armaghedon II” l-a acuzat pe premier de spălare de bani și de averi nejustificate, răspunsul statului nu a fost o anchetă, ci arestarea de pe stradă a lui Mugur Ciuvică, omul care distribuise documentul.

Asta era România acelor vremuri.

Sentimentul că nimic nu ne mai poate salva

În 1996, crezusem că înlăturarea lui Iliescu de la putere va duce automat la ridicarea „cordonului sanitar” fixat la granița cu Ungaria, care ne condamna să rămânem pe termen lung în no-man’s-landul dintre Vest și Est. Patru ani mai târziu, coaliția construită în jurul Convenției Democrate, singura forță pro-occidentală din acea perioadă, se prăbușise lamentabil, sub greutatea conflictelor interne, a incompetenței și a unor scandaluri financiare. Privindu-i pe Iliescu și pe Năstase și fețele puhave ale acoliților care savurau deja ospățul, milioane de români erau convinși că țara asta nu mai are nicio speranță și că nimic nu ne mai poate salva de la un viitor de subdezvoltare, de mizerie morală, sub papucul unui partid atotputernic.

Și cu toate acestea, ceva ne-a salvat. Ceva a deraiat, în timp, planul de acaparare absolută a puterii de către nucleul securisto-mafiot din spatele lui Iliescu și al lui Năstase. Nu a fost un miracol, ci un cataclism. Atacurile de la 11 septembrie 2001.

Ziua care a schimbat destinul României

Scriam acum 15 ani, la zece ani de la atacurile asupra Americii, că ziua care a schimbat destinul României nu a fost 22 decembrie 1989, ci 11 septembrie 2001. În modul cel mai paradoxal și mai trist cu putință, drama altui popor s-a transformat în șansa noastră. Obiecțiile care ne țineau în afara NATO au devenit irelevante într-un an. Nu pentru că am fi devenit brusc mai puțin corupți sau mai democrați. Citiți rapoartele Comisiei Europene din 2001 și 2002: la multe capitole mergeam din rău în mai rău. Am fost primiți pentru că America avea nevoie de noi. Nu a fost nimic „personal”. A fost „business”. Cel mai important business din câte există: supraviețuirea și supremația.

„(…) Acela a fost momentul în care viitorul României a fost cuplat la cel al spațiului euro-atlantic. Schimbările pe care le simțim de zece ani încoace la tot pasul, chiar dacă ni se par lente și insuficiente, se datorează și acestei întorsături de destin. Ar fi fost posibilă surprinzătoarea schimbare politică din decembrie 2004, dacă România ar mai fi fost privită ca un ghetou în care Iliescu și ai lui pot face ce vor pentru că oricum nu interesează pe nimeni? Greu de crezut.

Chiar dacă nu sunt vizibile tot timpul, chiar dacă uneori nu sunt suficient de intense sau bine direcționate, chiar dacă nu întotdeauna își ating obiectivele, presiunile pe care familia internațională în care am (re)intrat le face asupra elitei politice și administrative de la București pentru a renunța la obiceiuri proaste și lăcomie nu au rămas fără efect. Fie că a fost vorba de marginalizarea unor personaje nefaste, precum Adrian Năstase, fie de încurajarea unor șefi de instituții sau politicieni care își fac treaba (…)”, scriam acum 15 ani.

Un sfert de secol de la 11 septembrie 2001

„Pentru o zi, toți românii au fost americani”, scrie astăzi Nicușor Dan în Washington Times. Este o frază frumoasă. Dar și incompletă. Pentru români, 11 septembrie nu a durat o zi. A durat un sfert de secol.

Am trăit un sfert de secol din acel moment de resetare a relației Americii cu România. Am primit asistență pentru reforme, am primit asistență în lupta contra corupției, dar am primit și securitate pe credit, cu promisiunea tacită că vom folosi răgazul ca să devenim o țară care merită apărată și pentru ceea ce este, nu doar pentru locul unde se află pe hartă. Ce am primit după 11 septembrie 2001 este cât se poate de evident. Întrebarea este ce facem acum, când creditorul își schimbă prioritățile, iar noi nu ne-am făcut temele până la capăt.

Arhitectura de securitate post-2001 se reconfigurează

Pe 28 februarie, Statele Unite și Israelul au declanșat războiul cu Iranul. Pe 11 martie, CSAT a aprobat, în câteva ore, cererea Washingtonului de a folosi baza de la Kogălniceanu pentru operațiunile din Orientul Mijlociu. Corect. Așa face un aliat. Doar că, în octombrie 2025, brigada americană prezentă prin rotație plecase deja acasă, iar în România au rămas în jur de 1.000 de militari americani. Diferența față de 2001 este esențială. Atunci America ne-a căutat ca să ne includă într-un sistem de apărare. Acum ne folosește ca pistă de decolare pentru un război care nu are legătură cu Marea Neagră, în timp ce numărul soldaților care ar apăra Marea Neagră scade.

În mai, Donald Trump a anunțat retragerea a 5.000 de militari din Germania, ca pedeapsă pentru criticile lui Friedrich Merz la adresa războiului cu Iranul. Două săptămâni mai târziu, a anunțat trimiterea a 5.000 de militari în Polonia. Ce înseamnă asta pentru flancul estic? Un oficial al Pentagonului a răspuns, citat de PBS: „Nici noi nu știm ce înseamnă”.

Din iulie, Pentagonul a deschis oficial procesul de revizuire a posturii militare americane în Europa. Elbridge Colby, arhitectul a ceea ce administrația numește „NATO 3.0”, a prezentat concluziile Consiliului Nord-Atlantic pe 27 august. Arhitectura de securitate în care ne-am integrat după 2001 este astăzi reconfigurată prin postări pe Truth Social și rapoarte de postură, iar cei care ar trebui să o pună în practică află din presă.

Despre Ucraina se negociază fără noi

Și mai este Ucraina. Săptămâna trecută, Jared Kushner și Steve Witkoff au fost la Moscova, apoi la Kiev. Trump spune că are „o propunere” de pace, fără să spună care. Putin spune că vrea restul Donbasului. Zelenski spune că războiul va mai dura o iarnă. Ce spune România? Nimic, pentru că nu a fost întrebată.

Scriam în noiembrie 2016 că există ceva mai periculos pentru noi decât un parteneriat Trump-Putin: o înțelegere SUA-Rusia care ne privește și pe noi, dar fără ca noi să avem un cuvânt de spus. O reîntoarcere parțială la vremurile în care eram tratați ca parte din zona-tampon, în care și Moscova avea drept de veto asupra opțiunilor noastre. Zece ani mai târziu, exact acest scenariu se negociază, iar noi îl privim de pe margine.

Între timp, Rusia își vede de planurile neoimperialiste. Drona explodată la Galați, în mai, a rănit doi oameni. Piloții români au doborât trei drone rusești în trei zile, la sfârșitul lui iulie. Ministerul Apărării a numărat unsprezece incidente la graniță doar în ultima parte a lui august. Săptămâna trecută, fragmente de dronă au ajuns pe plajă, la Constanța. Moscova testează cât de repede reacționăm, cât de tare ne enervăm și, mai ales, cine ne mai apără.

Filtrul ucrainean se subțiază

Iar cine ne apără, de patru ani și jumătate, fără să ne fi cerut vreodată votul în Parlament, este Ucraina. Aici vine cea mai proastă veste a acestei toamne. Eric Schmidt, fostul șef al Google, care a investit personal în drone pentru armata ucraineană și nu poate fi suspectat de simpatii pentru Kremlin, scria miercuri în Washington Post că Rusia este pe cale să șteargă avantajul de pe câmpul de luptă al Ucrainei.

Atuul Kievului nu a fost niciodată numărul, ci viteza: ideea din garaj ajungea pe front în câteva săptămâni, în timp ce mașinăria rusească avea nevoie de ani. S-a terminat. Rusia a învățat să inoveze la viteza Ucrainei și, în plus, produce la scară industrială. A montat motoare cu reacție de 5.000 de dolari, aduse din China, pe dronele Shahed, care zboară acum cu peste 200 de kilometri pe oră, mai repede decât interceptoarele care le vânau în primăvară. Ciclul de inovație s-a comprimat la trei-patru luni. „O dronă genială produsă în sute de exemplare este interesantă. O dronă bună produsă în sute de mii schimbă cursul războiului”, scrie Schmidt. Ghiciți cine poate produce mai mult.

De ce ne privește pe noi? Pentru că dronele care au căzut la Galați și la Constanța au trecut prin cea mai densă apărare antiaeriană din Europa, cea ucraineană, și abia apoi au ajuns la noi. Dacă acel filtru se rupe, următoarea linie de apărare este a noastră. Cu o armată care, în mai, a explicat prin majuscule că o explozie într-un bloc din Galați „NU reprezintă un atac asupra României”. Câte luni credeți că i-ar lua Armatei Române să treacă printr-un ciclu de inovație „de trei luni”?

Efortul diplomatic al președintelui

Noua realitate regională este modelată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei și de atacurile asupra Europei, dar și de viziunea lui Trump asupra viitorului NATO. Este o realitate care pune capăt arhitecturii de securitate post-2001 și care ne obligă să ne adaptăm urgent prioritățile. Este o realitate agravată de distanța mică care ne desparte de un război crâncen, de incursiunile dronelor rusești, de riscurile ca Putin să escaladeze prin atacuri directe asupra uneia sau mai multor țări NATO. Asta explică eforturile considerabile pe care președintele Nicușor Dan le face pentru a păstra România într-un parteneriat strategic autentic cu Statele Unite ale Americii. Pentru a da o nouă direcție și o nouă încărcătură pactului cimentat în timpul războiului antiterorist.

Nicușor Dan a preluat mandatul cu o fractură deschisă în relația cu Washingtonul, provocată de anularea alegerilor din decembrie 2024, un episod pe care o parte a administrației Trump l-a citit ca pe un abuz al marilor puteri europene împotriva unui candidat incomod. De un an, președintele se tot chinuie să repare.

Pe 19 februarie, s-a dus la Washington la reuniunea inaugurală a Consiliului Păcii condus de Trump, o organizație în care România nu are un statut formal. A înghițit criticile din țară și de la Bruxelles pentru că știa ce vrea: o poză, o strângere de mână și, mai ales, dreptul de a nu mai fi pomenit în aceeași frază cu alegerile anulate.

Pe 2 iulie a publicat un articol în Newsmax, în care le spunea conservatorilor americani că „sprijinul popular pentru președintele Donald Trump rămâne foarte ridicat” în România. Pe 27 august, un al doilea mesaj, la Fox News, cu o frază care merită reținută: „România nu cere SUA mai mult. România se oferă să facă mai mult.”

Trei mesaje în presa americană în zece săptămâni

Astăzi, al treilea, în Washington Times, cotidianul conservator citit la Casa Albă: miile de militari români care au luptat alături de americani din 2002 încoace, cei care nu s-au mai întors, „un atac împotriva unuia putea deveni un atac împotriva tuturor”.

Trei mesaje în media americană în zece săptămâni, semnate de un președinte care, acasă, nu are guvern. Asta vorbește de la sine despre cât de urgentă este nevoia de a rezolva tot ce mai blochează relația bilaterală. Între timp, Lazurcă și șeful Statului Major, generalul Vlad, au fost la Washington, la senatorul Wicker, la Colby, la adjunctul consilierului pentru securitate națională; apoi Lazurcă a fost la NATO, exact înainte ca Pentagonul să-și prezinte planurile de revizuire a prezenței în Europa. Pe 1 septembrie, președintele le-a cerut ambasadorilor „o prezență economică mai semnificativă a companiilor americane”.

Este un efort real. Consecvent, deliberat, pe alocuri umilitor. Iar raportul publicat marți de Heritage Foundation, think-tank-ul cel mai apropiat de administrația Trump, este dovada că a fost auzit. Documentul, semnat de Jordan Embree și Anthony Kim, cere Casei Albe și Congresului să pună România în centrul strategiei americane la Marea Neagră. Ne numește „ancora NATO” din regiune. Enumeră cele 9 miliarde de dolari investiții americane, cele 120.000 de locuri de muncă, Kogălniceanu, Deveselu, F-35-urile, Neptun Deep, reactoarele de la Cernavodă, Coridorul Vertical. Doar că raportul trebuie citit până la capăt.

Ce scrie raportul Heritage dincolo de laude

Heritage Foundation nu ne-a trimis o scrisoare de dragoste. Raportul este mai degrabă un diagnostic. Americanii notează, cu o politețe tăioasă, că ritmul investițiilor noi a încetinit. De ce? „Instabilitate legislativă”, ordonanțe de urgență „frecvente și neanunțate” care schimbă peste noapte impozitele, regulile pentru microîntreprinderi, contribuțiile sociale. Fiecare astfel de ordonanță, spun ei, adaugă o „primă de risc” pe care companiile o pun în calcul înainte să vină aici. O traducere frustă: sunteți bine plasați pe hartă, aveți gaze și un port, dar nu avem încredere în statul vostru. Exact ce spuneau rapoartele Comisiei Europene în 2001. Diferența este că în 2001 nu conta, pentru că America avea nevoie de noi cu orice preț. Acum contează. Pentru că, așa cum a recunoscut public consilierul prezidențial, nu mai suntem vitali pentru SUA.

O țară fără guvern cu puteri depline

Paradoxul dureros al acestui 11 septembrie este că toate articolele din presa americană, toate vizitele, toate declarațiile de loialitate nu pot cosmetiza ceea ce vede oricine cu ochiul liber: o țară care nu are, de patru luni, un guvern cu puteri depline. Cabinetul Bolojan a căzut pe 5 mai. De atunci, un guvern interimar administrează „treburile curente”, președintele caută un premier, iar partidele calculează cine plătește prețul austerității.

Cu cine vorbește Washingtonul când vorbește cu Bucureștiul? Cu cine semnează Exxon sau Westinghouse un contract pe 30 de ani? Un aliat al cărui președinte dă mesaje pe Fox News și în Washington Times, dar nu-și poate trece un guvern, este exact genul de aliat pe care Heritage îl descrie cu tact drept „o regiune instabilă”.

Diplomația poate deschide uși, dar nu poate umple camera. Ceea ce ne lipsește nu se rezolvă la Washington, ci acasă. Și nu se numește nici lobby, nici think-tank, nici articol de opinie. Se numește stabilitate, predictibilitate, stat de drept, justiție autentică, creștere economică, dezvoltare. Se numește un stat care își repară marile probleme, în loc să le peticească de la o ordonanță la alta.

Ce punem pe masă în 2026

Ce oferim, concret, unui partener strategic în 2026? O economie care stă pe loc, cu un deficit bugetar cronic pe care încercăm să-l acoperim din buzunarul clasei de mijloc. Un sistem de educație în care aproape jumătate dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional, după testele PISA, adică o forță de muncă pe care niciun investitor în inteligență artificială nu o poate folosi, oricâte „gigafabrici” anunțăm în Dobrogea. Un sistem de sănătate care își exportă medicii și își îmbogățește baronii. O infrastructură care nu garantează că echipamentele militare ar ajunge la timp pe linia frontului. Acestea nu sunt „probleme sociale”, cum le numim cu jenă. Sunt probleme de securitate națională. O țară care nu-și poate educa, trata și conecta propriii cetățeni nu este interesantă pentru nimeni, nici pentru Washington, nici pentru Berlin, nici pentru investitorul care alege între Constanța și Gdańsk.

De aceea, ideea că relația cu America se repară doar prin diplomație este o iluzie confortabilă. După 2001 am fost primiți în ciuda a ceea ce eram. De azi înainte, nimeni nu ne va mai primi nicăieri „în ciuda” a ceva. Vom fi tratați exact pe măsura a ceea ce suntem. Iar dacă vrem să rămânem interesanți pentru orice parteneriat strategic, cu Statele Unite, cu Europa, cu oricine, trebuie să avem ce pune pe masă dincolo de o hartă: o piață în creștere, un stat predictibil, o armată care nu scrie comunicate cu majuscule, oameni pregătiți. Asta a spus președintele la Fox News, „ne oferim să facem mai mult”, și a spus bine. Doar că „mai mult” începe inclusiv de la Cotroceni, de la guvern, din Parlament, de la vârful justiției și trebuie să ajungă în toată țara.

Scenariul despre care nimeni nu vorbește public

Mai este un motiv, și mai grav, pentru care întărirea internă nu mai poate aștepta. Trebuie să fim pregătiți pentru scenariul despre care nimeni nu vrea să vorbească public: o realiniere strategică negociată peste capul nostru. O înțelegere Washington-Moscova pe Ucraina (și poate chiar pe Moldova) care lasă flancul estic într-o zonă gri. O retragere americană din Europa dictată nu de Rusia, ci de Pacific. Un NATO „3.0” în care garanțiile se măsoară în ce aduci tu, nu în ce ți se datorează.

Dacă se întâmplă, singura asigurare de viață pe care o vom avea este ce am construit între timp: o economie care poate susține o armată, instituții care funcționează și fără presiune externă, o societate suficient de coezivă încât să nu poată fi ruptă în două de un val de propagandă pe TikTok. Țările mici care au supraviețuit în zone-tampon nu au făcut-o doar prin lobby. Au făcut-o devenind prea serioase ca să fie ignorate.

De ce scepticismul este de înțeles

Înțeleg de ce unii dintre dumneavoastră sunteți sceptici că vom reuși ca țară o resetare de o asemenea magnitudine. Suntem în poate cel mai fragil moment intern de după realegerea lui Iliescu, în decembrie 2000. Alegeri anulate, un val suveranist care a arătat cât de ușor poate fi capturată o treime din electorat de o operațiune rusească, un guvern căzut, patru luni de interimat, o criză fiscală, o societate care, cum scriam în mai, stă pe un butoi de pulbere, și oameni serioși care explică toate acestea printr-un război între „omul Americii” și „omul Europei”.

În decembrie 2000, România părea condamnată, iar trezirea a venit din afară, dintr-o tragedie care nu avea nimic de-a face cu noi. Nu vom mai avea acest noroc. De data aceasta, trezirea trebuie să vină dinăuntru, și trebuie să vină acum, când fragilitatea este atât de vizibilă încât nimeni nu mai poate pretinde că nu o vede.

Întrebările pe care le puneam în 2011

Scriam, pe 9 septembrie 2011, în România liberă: „(…) putem spune că am fost norocoși. Dacă prăbușirea sistemului financiar piramidal creat în America s-ar fi produs cu opt ani mai devreme, dacă Europa ar fi traversat cinci ani mai devreme turbulențele care o zgâlțâie acum, ar mai fi dictat aceleași priorități? Dacă teama de a nu cheltui prea mult pe alianțe și operațiuni militare, sau pe extinderea europeană ar fi fost dominante, am mai fi fost acceptați în cele două cluburi?

11 septembrie 2001 ar trebui să ne reamintească permanent cât de fragil este cursul istoriei, cât de ușor poate începe un război cu consecințe devastatoare și cât de important este să nu pierdem nici o clipă pentru a ne întări democrația și economia. În această zi, ar trebui să ne întrebăm dacă profităm de fereastra de oportunitate care ni s-a ivit pe neașteptate, după zeci de ani traumatizanți de relație forțată cu o ideologie cu care nu aveam nimic în comun și de coabitare cu un SISTEM care a sabotat constant atât interesele majorității cât și cele naționale.

Valorificăm îndeajuns momentul de liniște pe care ni-l oferă apartenența la o alianță de securitate solidă și șansa de a avea parteneri care să nu ne ceară nimic altceva decât să acționăm în propriul nostru interes? Facem suficient pentru a ne consolida țara astfel încât niciodată să nu mai depindem în mod vital de calculele pragmatice sau cinice ale altora?”

Am tratat fereastra de oportunitate ca pe o stare permanentă

Răspunsul, 15 ani mai târziu, este nu. Am tratat fereastra de oportunitate deschisă pe 11 septembrie 2001 ca pe o stare permanentă, nu ca pe un răgaz. Avertizam și în 2014, când NATO începea să se trezească din șocul provocat de anexarea Crimeei, că istoria și prietenii se achită de partea lor de efort, dar nu și România. Am crezut că poziția geografică lucrează pentru noi și că scutul de la Deveselu ne scutește de efortul de a fi o țară serioasă.

Istoria a fost generoasă cu noi o dată, din motive care nu aveau legătură cu meritele noastre. Nimic din ce se întâmplă acum, la Washington, la Moscova sau la Teheran, nu sugerează că va fi și a doua oară. În 2001, America ne-a găsit. De data asta, o nouă Americă sau retragerea ei din regiune trebuie să ne găsească pregătiți.