Zeci de ani, chiar și cei mai prooccidentali dintre români au trăit cu convingerea că o bună parte din tragedia țării noastre are la origine decizia marilor democrații de a ne abandona în brațele rușilor.
Argumentele care sugerau că Vestul nu a avut practic de ales, că la încheierea celei mai sângeroase confruntări militare din istorie, nu mai avea nici resursele materiale, nici cele umane, pentru a începe un nou război cu Uniunea Sovietică pentru eliberarea Europei de Est nu au avut niciodată mare trecere pe aici. Mult mai răspândit a fost sentimentul că am fost condamnați la comunism de cinismul sau, concesia maximă, de pragmatismul liderilor care au împărțit lumea la Yalta.
Poziția președintelui american Franklin D. Roosvelt nu a fost percepută ca neputincioasă. Cu doar trei ani în urmă, Roosvelt îi dădea ambasadorului său la Moscova, care îl avertiza că „revărsarea de amoeba roșie” va inunda toată Europa, un răspuns șocant: „Instinctul îmi spune că Stalin nu poate fi un astfel de om…cred că i-am dat tot ce era cu putiință să-i dau și nu i-am cerut nimic în schimb, nobless oblige, nu va încerca să anexeze nimic și va lucra împreună cu mine pentru o lume a democrației și păcii.”
La București, în acea vreme, nimeni nu își imagina că președintele SUA poate fi chiar atât de naiv, că nu știe de milioanele de victime ale terorii staliniste și de planurile demente ale lui Iosif Visarionovici. Înțelegerea dintre Roosevelt, Stalin și Churchill a fost echivalată cu o condamnare dictată cu sânge rece, în deplină cunoștință de cauză.
Sentimentul că excluderea noastră din rândul națiunilor libere a fost definitivă și irevocabilă a dispărut doar în decembrie 1989. Însă doar pentru câteva săptămâni. S-a reântors iute, cu și mai multă forță, când am realizat că tot ce am câștigat cu prețul a cîteva mii de vieți era o curte de pușcărie ceva mai mare și uniforme noi pentru niște gardieni scăpați peste noapte de puținele inhibiții pe care le aveau. Ferestrele au continuat să dea spre același punct cardinal ca și înainte.
În primii ani după 1990 am privit cum se alege praful de marea speranță născută pe 22 decembrie – acapararea puterii de către FSN, demonizarea și infiltrarea cu securiști a partidelor istorice, mineriadele, jefuirea și confiscarea întreprinderilor de stat camuflate sub un nobil și eroic comandament național, „nu ne vindem țara”, decretarea tacită a corupției ca politică oficială de stat – fără confortul iluziei că asistăm, de fapt, la ultimele zvârcoliri ale unui SISTEM dement, care nu a ezitat niciodată să sacrifice cetățenii pentru himerele sau poftele conducătorilor săi.
Întocmai ca și în Belarus sau Coreea de Nord, ca și în România lui Ceaușescu, pe care tocmai o lăsasem în urmă, foarte mulți am crezut că asta e totul. Că mai multe ore de televiziune, revistele porno, dreptul de a înjura noua putere și acela de a lucra nu la stat, ci pentru un securist, reprezintă maximum de dezvoltare, democrație și libertate permis în noua etapă deschisă de „revoluție”. În care vom rămâne captivi, ca și bunicii noștri, până la sfârșitul vieții.
Absența unui proiect concret și cuprinzător de „recuperare” similar celui care deja extrăgea Polonia, Ungaria și Cehia din ruinele fostului bloc sovietic a redeșteptat amintirea trădării din 1945 și a cimentat convingerea că pentru noi consecințele marii expulzări din leagănul civilizației încă nu s-au încheiat. „Au decis deja să fixeze „cordonul sanitar” la granița cu Ungaria, vom rămâne în continuare în afara lui, în no-man’s-landul de la periferia Europei, în zona tampon dintre Vest și Est, încă multă vreme de acum înainte, zeci, poate chiar sute de ani,” spunea prin 1995 un economist care realizase încă de pe vremea când lucra la Institutul de Economie Mondială că pentru a înțelege Occidentul nu e nevoie să îl împânzești cu spioni, ci doar să îi citești cu atenție ziarele și revistele.
Un an mai târziu, în seara victoriei lui Emil Constantinescu, când părea că teoria „cordonului sanitar” care ne va ține departe de lumea civilizată alți zeci de ani a fost răsturnată, același economist zâmbea condescedent. „România este la un pas de faliment. Comuniștilor le convine de minune ca asta să nu se întâmple în mandatul lor, dar să le ofere pretextul perfect pentru alegeri anticipate, după care să se întoarcă la putere peste câteva luni, tot ca să ne „salveze”, ca și în 1989″.
Doar vorbele sale ofereau în acele zile o cheie pentru a înțelege declarațiile publice ale lui Virgil Măgureanu și a multor alți păpușari ai anilor ’90, care, brusc, păreau că au schimbat taberele: „E nevoie de schimbare!”. Cât de mult credeau ei în schimbare s-a văzut deândată ce pericolul intrării în incapacitate de plată a trecut.
Fața adevărată a SISTEMULUI, orientarea sa strategică și de suflet, s-au arătat, din nou, în toată splendoarea lor, în timpul mineriadei din 1999 și al bombardamentelor NATO din Kosovo și Serbia. Politicienii PDSR-ului și ai PRM-ului făceau pelerinaj la Antena 1 pentru a ne convinge că hoarda scăpată de sub control a lui Miron Cozma își exercită, de fapt, un drept sindical, iar NATO este o forță imperialistă care calcă brutal în picioare dreptul regimului Miloșevici de a măcelari „națiunile conlocuitoare” în numele integrității Iugoslaviei.
Atotputernicia SISTEMULUI, monopolul pe care îl deținea asupra puterii din România, fragilitatea tuturor alternativelor politice, au devenit și mai vizibile în 2000. Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze a doua oară, iar Mugur Isărescu și Theodor Stolojan au obținut, fiecare, sub jumătate din numărul de voturi pe care l-a luat Corneliu Vadim Tudor. Nici dacă și-ar fi cumulat procentele, Isărescu și Stolojan nu s-ar fi situat deasupra liderului PRM, care promitea execuții publice pe stadion pentru adversarii politici, și nu ar fi intrat în turul doi, împotriva lui Ion Iliescu. Alegerile din 10 decembrie 2000, în urma cărora politrucul comunist s-a reînscăunat triumfător în fruntea statului român, au fost poate cel mai trist moment din 1945 încoace. Privind rânjetul de satisfacție al lui Ion Iliescu și fețele puhave ale discipolilor săi, care savurau deja ospățul ce avea să vină, milioane de români au simțit atunci că țara asta nu mai are, într-adevăr, nici o speranță. Și că doar un miracol ne mai poate salva.
Iar el s-a produs. Dar nu un miracol, ci un cataclism. Exact 275 de zile mai târziu. Pe 11 septembrie 2001. În modul cel mai paradoxal și trist cu putință, drama unui alt popor s-a dovedit a fi o șansă salvatoare pentru noi.
Tragedia care a lovit Statele Unite ale Americii a schimbat total configurația geopolitică a lumii și a oferit României ocazia de a intra pe o nouă traiectorie. Așa cum calculele pragmatice de la finalul celui de-al doilea război mondial au determinat Statele Unite și Marea Britanie să cedeze Europa de Est Uniunii Sovietice, deciziile strategice impuse de începerea războiului antiterorist au dus la scoaterea României din sfera de influență în care fusese plasată cu 55 de ani în urmă și includerea ei în sistemul de alianțe menit să protejeze civilizația occidentală. Nici în 1945, nici în 2001, nu a fost nimic „personal” în schimbarea atitudinii Vestului față de noi. În ambele situații a fost vorba doar de „business”. De cel mai important „business” din câte există. Cel al supraviețuirii și al supremației.
Impactul acestei schimbări de paradigmă geopolitică asupra relațiilor dintre România și Occident este de natura evidenței. Cât de mult evoluasem în 2002 față de 2001? Era statul român mai puțin corupt? Se consolidase semnificativ democrația noastră? Aveam, în sfârșit, o justiție independentă? Era mediul economic cu adevărat concurențial, încât companiile străine să se lupte de la egal la egal cu firmele privilegiate de aici? Citiți rapoartele Comisiei Europene și ale altor instituții internaționale de la acea vreme și o să vedeți că la multe capitole am mers din rău în mai rău.
Cu toate acestea, obiecțiile care stăteau în calea aderării la NATO înainte de 11 septembrie 2001 au devenit irelevante în scurt timp. Un an mai târziu, cu ocazia summitului de la Praga, România a fost invitată oficial să facă parte din cea mai puternică alianță militară a lumii. NATO nu este, însă, doar o uniune de armate așa cum nici spațiul Schengen nu este doar un spațiu vamal sau frontalier. Întocmai cum astăzi nu suntem primiți în Schengen deși îndeplinim criteriile tehnice, nici în NATO nu am fi intrat doar pe considerente militare. Interesele politice, dar mai ales cele strategice sunt cele prioritare.
Iar ele au fost rearanjate radical după atacurile teroriste asupra Americii. Acela a fost momentul în care viitorul României a fost cuplat la cel al spațiului euro-atlantic. Schimbările pe care le simțim de zece ani încoace la tot pasul, chiar dacă ni se par lente și insuficiente, se datorează și acestei întorsături de destin. Ar fi fost posibilă surprinzătoarea schimbare politică din decembrie 2004, dacă România ar mai fi fost privită ca un ghetou în care Iliescu și ai lui pot face ce vor pentru că oricum nu interesează pe nimeni? Greu de crezut.
Chiar dacă nu sunt vizibile tot timpul, chiar dacă uneori nu sunt suficient de intense sau bine direcționate, chiar dacă nu întotdeauna își ating obiectivele, presiunile pe care familia internațională în care am (re)intrat le face asupra elitei politice și administrative de la București pentru a renunța la obiceiuri proaste și lăcomie nu au rămas fără efect. Fie că a fost vorba de marginalizarea unor personaje nefaste, precum Adrian Năstase, fie de încurajarea unor șefi de instituții sau politicieni care își fac treaba, precum Dacian Cioloș, înainte de a deveni comisar european, Daniel Morar sau Monica Macovei, fie de presiunea constantă pusă pe probleme vitale, cum ar fi independența justiției, sprijinul partenerilor europeni și americani se simte.
Evident, nimeni în afară de noi, oricât de bine intenționat, nu poate reconstrui în profunzime această țară. Nimeni altcineva nu dorește și nu poate face, de la distanță, treaba care ne revine nouă, milioanelor de români, zi de zi. Sprijinul maxim pe care îl putem aștepta în acest tip de parteneriat are trei componente: protecție în cazul unei agresiuni externe, bani și asistență pentru proiectele de dezvoltare și, poate cea mai importantă, intervenție discretă dar fermă pentru a limita răul pe care ni-l putem face singuri, prin decizii politice și economice sinucigașe.
Nici una însă nu ne scutește de partea noastră de responsabilitate în ceea privește momentul în care vom reuși să depășim stadiul de asistați. Vom putea deveni parteneri pe picior de egalitate în cinci ani, în o sută de ani, sau niciodată. Și doar dacă vom reuși să dăm înapoi comunității internaționale din care facem parte cel puțin la fel de mult cât primim. Deocamdată, vestea bună este că deși în continuare greșim pasul, urechea noastră prinde din ce în ce mai ușor cadența lumii civilizate.
Și putem spune că am fost norocoși. Dacă prăbușirea sistemului financiar piramidal creat în America s-ar fi produs cu opt ani mai devreme, dacă Europa ar fi traversat cinci ani mai devreme turbulențele care o zgâlțâie acum, ar mai fi dictat aceleași priorități? Dacă teama de a nu cheltui prea mult pe alianțe și operațiuni militare, sau pe extinderea europeană ar fi fost dominante, am mai fi fost acceptați în cele două cluburi?
11 septembrie 2001 ar trebui să ne reamintească permanent cât de fragil este cursul istoriei, cât de ușor poate începe un război cu consecințe devastatoare și cât de important este să nu pierdem nici o clipă pentru a ne întări democrația și economia. În această zi, ar trebui să ne întrebăm dacă profităm de fereastra de oportunitate care ni s-a ivit pe neașteptate, după zeci de ani traumatizanți de relație forțată cu o ideologie cu care nu aveam nimic în comun și de coabitare cu un SISTEM care a sabotat constant atât interesele majorității cât și cele naționale.
Valorificăm îndeajuns momentul de liniște pe care ni-l oferă apartenența la o alianță de securitate solidă și șansa de a avea parteneri care să nu ne ceară nimic altceva decât să acționăm în propriul nostru interes? Facem suficient pentru a ne consolida țara astfel încât niciodată să nu mai depindem în mod vital de calculele pragmatice sau cinice ale altora?
Editorial publicat pe 9 septembrie 2011 în România liberă.