Visul multor americani că Franța ar fi un refugiu de problemele lumii s-ar putea apropia de sfârșit, după protestele uriașe și distrugătoare de sâmbătă, scrie scriitoarea americană Glynnis MacNicol într-un eseu publicat de New York Times. MacNicol, care în ultimii zece ani a petrecut o parte din fiecare an la Paris, spune că protestele sunt acolo o realitate obișnuită, dar că cele de sâmbătă au fost diferite: mai mari și mai intense. Manifestațiile au blocat porțiuni mari ale capitalei, iar în unele locuri din Paris și din restul țării au degenerat în violențe (foto). Lângă Place de la République și în arondismentul 1 au fost sparte vitrine, jefuite magazine și incendiate biciclete electrice. La Limoges a luat foc primăria, o clădire din secolul al XIX-lea, iar la Lyon a ars un centru de informare turistică.

Protestele au început la sfârșitul lui septembrie, cu elevi din suburbii sătui de condițiile din școlile lor, unde sălile de clasă nu pot fi nici răcite, nici încălzite, șobolanii nu pot fi ținuți departe, iar profesorii nu rămân, amintește autoarea. Mișcarea s-a extins, iar la sfârșitul săptămânii sute de mii de francezi li s-au alăturat elevilor, din cauza costului vieții, a inegalităților extreme, a paraliziei guvernamentale și a unui sistem de protecție socială tot mai șubred. Au venit și sindicatele și numeroase grupuri, între care vestele galbene, mișcarea de protest care a zguduit Franța în 2018 și 2019 din cauza scăderii nivelului de trai.

Gaze lacrimogene la République

MacNicol a pornit sâmbătă, în jurul prânzului, de pe malul stâng al Senei spre Bastilia, a cărei coloană era acoperită de graffiti de la o demonstrație din săptămâna precedentă. Acolo a prins finalul unei coloane de oameni care se îndreptau spre Place de la République, majoritatea tineri, în mare parte pașnici, unii cu pancarte care îl ironizau pe președintele Emmanuel Macron, alții cu steaguri franceze, scandând și aplaudând din când în când.

În piață, polițiștii echipați antirevoltă, ca și cum s-ar fi pregătit de război, înconjuraseră zona. Era aglomerat, dar civilizat, povestește autoarea. Unii purtau măști chirurgicale, alții măști de gaze, pregătiți pentru gazele lacrimogene al căror miros se simțea deja în aer. Câțiva manifestanți s-au cățărat pe statuia Mariannei, simbolul Republicii Franceze, și fluturau steaguri. La scurt timp, pe una dintre străzile laterale spre Canal Saint-Martin au început să explodeze grenade asurzitoare, iar tuburile de gaze lacrimogene zburau prin aer. Mulțimea a fugit înapoi în piață, iar autoarea a plecat pe culoarul îngust lăsat de poliție. Abia duminică a văzut vitrinele sparte, magazinele jefuite și resturile carbonizate ale bicicletelor electrice.

Violențele, amplificate pe rețelele sociale și, se pare, provocate de vandali care au profitat de moment, riscă să submineze mesajul elevilor și să ducă exact la opusul a ceea ce își doresc aceștia, mai multe resurse pentru educație și un viitor mai sustenabil, crede MacNicol. Pentru ea, zilele de proteste și furie sunt mai mult decât o respingere a guvernului francez. Furia elevilor dă glas unor eșecuri sociale mai mari, pe care mulți, în Franța și în alte părți, evită să le privească în față: catastrofa climatică, teama de inteligența artificială, economia care dă semne de slăbiciune. Hotărârea lor de a-și striga furia și frustrarea legate de viitor este, în opinia autoarei, o reamintire necesară și curajoasă că toți trebuie să privim realitatea în față și să acționăm.

Pe drumul spre casă, cu bicicleta, MacNicol a dat peste un grup de elevi care cântau Marseieza și care au pus în intersecție biciclete și alte obiecte pentru a bloca mașinile. Așa și trebuie, s-a gândit ea, trecând printre baricadele improvizate: pe fondul atâtor forțe distructive, nimeni, nicăieri, nu ar trebui să-și poată vedea liniștit de drum.

O vară de calamități

Încă de la sfârșitul primăverii, o serie de calamități au lovit în plin fantezia că Parisul ar fi un loc ferit de problemele lumii, scrie autoarea. Din mai, Franța a fost lovită de mai multe valuri de căldură record, iar la Paris temperaturile au depășit în repetate rânduri 38 de grade Celsius. Imaginile cu tineri parizieni sărind în Canal Saint-Martin și în Sena au fost umbrite de aproape 8.000 de morți la nivel național și de incendiile care au mistuit mii de hectare. Prezentările de haute couture organizate în căldura extremă au părut deosebit de grotești. Și acum, toamna, autoarea vede la ferestre resturi de folie argintie puse pentru a ține căldura afară, iar orice ciocolată cumpărată din magazin de la începutul verii are o pojghiță albă, pentru că s-a topit și s-a solidificat din nou. La începutul lui octombrie, autoarea a nimerit la parada Pride, amânată din cauza caniculei. Iar apoi străzile au luat foc.

Toate acestea se întâmplă înaintea alegerilor prezidențiale de la primăvară, în care, deocamdată, este favorită candidata extremei drepte Marine Le Pen. Parafrazându-l pe F. Scott Fitzgerald, cronicarul perioadei interbelice, MacNicol scrie că neliniștea se apropie de isterie, cu accente amenințătoare care au ieșit în sfârșit la suprafață odată cu protestele. Macron, ținta furiei și a ironiilor elevilor, nu a ajutat prea mult, petrecându-și seara de vineri la cel mai râvnit concert din oraș, unde a dansat alături de Céline Dion, chiar înainte ca o parte a Parisului să ardă. În discursul transmis în direct duminică seara, el a făcut diferența între revendicările legitime ale manifestanților și cei care au distrus, au spart și au jefuit, spunând că toți simt furie și rușine.

Visul unui refugiu

Americanii au fost mereu sensibili la chemarea Franței, amintește autoarea. Anul trecut, numărul primelor permise de ședere acordate americanilor în Franța a crescut cu 14%. Pe măsură ce viața și politica din Statele Unite au devenit tot mai dure, americanii au tânjit după concediile de o lună și după sistemul de sănătate universal al Franței, dacă nu și după impozitele care le finanțează. Recent, președintele american Donald Trump le-a cerut francezilor să își închidă granițele, punând violențele pe seama imigrației.

Acum însă, după protestele de sâmbătă, visul că există un loc în care poți scăpa s-ar putea apropia de sfârșit, crede MacNicol. Prin furia și hotărârea lor de a se inspira din lunga istorie revoluționară a Franței, elevii arată restului lumii că singurul mod de a înainta spre un viitor sumbru este împreună, cu voce tare și cu luciditate. Provocarea lor este acum să țină violența departe. Dacă mai există o fantezie franceză demnă de urmat în aceste vremuri tulburi, conchide autoarea, atunci aceasta este.