Ziarul „Adevărul” a dezgropat un articol publicat de Ion Iliescu în Washington Post, din 23 mai 1999, în care fostul președinte făcea un apel tranșnat către Statele Unite: „nu oferiți rușilor o cale de întoarcere în Europa de Sud-Est”.

Jurnaliștilor care au scris articolul nu le-a scăpat faptul că, patru zile după publicarea articolului, Ion Iliescu s-a dezis, într-un interviu la Marius Tucă Show, de ideile expuse în Washington Post, revenind la poziția sa pro-rusă: „Războiul purtat de NATO împotriva Iugoslaviei este incomparabil mai grav decât invazia sovieticilor în Cehoslovacia”, „Intervenția NATO contravine principiilor de respect dintre state”, „Abuzul de putere și aroganța puterii Americii duce la acte nesăbuite. Cu toate acestea, titlul materialului lor este, în mod straniu, „Cum i-a alungat Iliescu pe ruși de la Dunăre”.

Adevărul care explică această aparentă contradicție între poziția lui Iliescu din 23 mai 1999 și cea din 27 mai 1999 este că nu marele favorit al URSS pentru înlocuirea lui Ceaușescu a avut ultimul cuvânt în re-orientarea spre Occident a României. Nu peste foarte mult timp, probabil, unul dintre principalii săi colaboratori la vremea aceea va rupe tăcerea și va povesti ce a fost determinant în ruperea firelor nevăzute care încă mai țineau România legată de Rusia la vremea aceea.

Dacă se va decide să vorbească, nu cred că va ezita să pună punctul pe i: Iliescu nu a mai avut încotro. Iar Iliescu a acceptat (inclusiv să semneze articolul apărut în Washington Post) pentru că în acel moment era cu spatele la zid. Din cauza propriilor acțiuni. Și nu doar pentru că el, Adrian Năstase și partidul lor condamnau atacurile NATO împotriva regimului Miloșevici, deși oficial România candida la intrarea în NATO. Cât mai ales din cauza rolului său în mineriada din 1999.

Când Vestul a înțeles că marșul minerilor din ianuarie 1999 este, întocmai ca și seria de mineriade din 1990 și 1991, opera lui Iliescu, executată cu mâna șefilor de instituții care îi rămăseseră fideli și folosindu-se de trompeta Vadim, nu i s-a mai dat de ales. În fața convingerii absolute că Iliescu nu va renunța niciodată de la a dinamita democrația pentru a rămâne la putere, i s-a dat un ultimatum.

Iar Iliescu l-a acceptat pentru că România depindea vital de fondurile instituțiilor financiare internaționale. Dar mai ales pentru că Rusia nu era la fel de puternică și nici la fel de dipusă să bage bani în recâștigarea acestei țări ca acum. L-a acceptat și pentru că, în acel moment de slăbiciune a Rusiei, foștii securiști care luptaseră cu KGB-ul s-au dovedit mai influenți. Nici ei nu i-au mai dat de ales.

Acum, când scoate capul și ne amintește că trebuie să avem relații bune cu Rusia lui Putin, lui Iliescu i se pare că are, din nou, de ales. El, progeniturile sale și prin ei, și noi.

Mai jos, textul integral al textului apărut în Washington Post, în mai 1999, sub semnătura lui Ion Iliescu

 

Țineți Rusia departe de Dunăre

Acesta este un mesaj din Balcani pentru Statele Unite: ideea de a-i invita pe ruși să-și stabilească taberele de-a lungul Dunării nu este bună. Pacea în Kosovo, creată și menținută de Moscova, s-ar putea să nu fie deloc o pace pentru tensionata noastră regiune. De multă vreme, Balcanii sunt un teren de joc pentru marile puteri. Cooptarea Moscovei în acest joc nu va folosi acum nimănui. Rusia nu este doar o țară mare, cu o puternică influență economică în zonă. Moscova ar putea avea mii de soldați staționați în zonă, cu aprobarea internațională, și un considerabil grad de autoritate și prestigiu pentru rolul ei desemnat de pacificator balcanic. Odată cu recentele frământări intervenite în guvernul președintelui rus, Boris Elțîn, noi, cei de la București, suntem îngrijorați de injecția unui nou curent de instabilitate în zona noastră. Mi-am făcut studiile la Moscova în perioada comunistă și am avut de-a face cu multe persoane din elita rusă. În timp ce poporul rus dorește pacea, la fel ca românii și americanii, eu nu am încredere în politica rusească în regiunea noastră. Experiențele trăite direct le oferă oamenilor din generația mea o perspectivă pe care aș dori să o împărtășească și liderii NATO. Asemenea României, Bulgaria și-a legat speranțele de viitor de Occident și de o eventuală integrare în NATO. Dar Rusia a refuzat, până acum, să semneze un tratat de bază cu România, tratat care ne-ar conferi același grad de independență consfințit în tratatele ruso-polon, ruso-ungar și ruso-ceh. Nu le oferiți rușilor o cale de întoarcere în Europa de Sud-Est. Nu obligați România sau alte țări să-și deschidă granițele și autostrăzile pentru trupele și tancurile rusești cu destinația Kosovo.
În Balcani, studiem asiduu istoria. Nu o putem evita. Ne amintim de anii 1870 și de începutul secolului al XIX-lea, ca și când ar fi fost ieri. Și, în întreaga epocă comunistă, rolul Rusiei în regiune a fost, în mod evident, în slujba propriilor interese – de a domina și de a exploata. Chiar și mult menționata dragoste sârbo-rusă este puternic exagerată. În pofida figurilor de stil retorice, Moscova a făcut puțin pentru sârbi, de la începutul acestui secol. Mulți ani după 1948, cea mai mare amenințare pentru fosta Iugoslavie o constituia Uniunea Sovietică. Până și în Bulgaria, despre care se credea deseori că ar fi apropiată sentimental de Moscova, dominația istorică rusească făcea ca fiecare parte din ajutorul acordat să sporească dependența Bulgariei. S-ar putea ca americanii să fie mai puțin preocupați decât suntem noi de o amplă și îndelungată prezență rusească în sud-estul Europei. În definitiv, Rusia arată azi slăbită din punctul de vedere al Statelor Unite. Dar noi suntem mult mai aproape și avem amintiri extrem de neplăcute despre entuziasmul Moscovei de a colabora cu dictatura nazistă, în 1939-1940, despre reprimarea brutală a revoluției ungare din 1956 și a Primăverii de la Praga din 1968, precum și despre permanenta preferință a Rusiei de a utiliza forța militară pentru a recupera pierderile politice. Criza din Cecenia a demonstrat această tendință, expunând, în același timp, în mod dramatic, slăbiciunea armatei ruse. Ideea că Moscova poate deveni din nou un participant activ în regiune, de data aceasta, însă, cu intenții mai bune și cu un comportament atent, ne face impresia unei propuneri dubioase. Posibilitatea ca statele slabe să fie reabsorbite în Federația Rusă este tulburătoare în lumina speculațiilor despre o uniune slavă a Rusiei, Belarusului și Serbiei. Suplimentarea trupelor ruse în sud-estul Europei nu este o propunere liniștitoare. Naționalismul intolerant din Serbia nu va fi moderat de forțe dintr-o țară în care militarismul și naționalismul sunt în ascensiune. Un stat sârb va avea o armată sârbă, dar rușii nu vor oferi cel mai bun exemplu. Desfășurarea de trupe ruse va spori influența actuală pe care i-o conferă Rusiei controlul asupra petrolului și gazelor, precum și proximitatea ei. O prezență militară rusească sporită va face ca țărilor din regiune să le fie extrem de greu să-și urmeze și să-și exprime independent interesele lor fundamentale de securitate. În loc să privim doar în spate, peste umăr, va trebui să privim înainte, la stânga și la dreapta. Rusia de mâine ne va fi ostilă acum, când continuăm să ne exprimăm interesul față de o nouă rundă a lărgirii NATO și UE. Fiind cea mai mare țară din Europa de Sud-Est, noi, cei din România, am prefera categoric ca NATO să facă pace cu Iugoslavia prin intermediul nostru, nu în jurul nostru. Decât să ne fie impus un vecin ostil, în fragila noastră regiune, de ce să nu ne fie oferită o șansă de a da păcii o șansă ținând trupele rusești la distanță de Dunăre.
ION ILIESCU