Oricât de mult s-ar strădui Victor Ponta să-l ridiculizeze sau să-l demonizeze pe Traian Băsescu, prin declarații ironice sau jignitoare, faptele sale trădează imensa venerație pe care i-o poartă. Oricât de greu le-ar fi votanților săi să accepte, realitatea este că modelul de lider al premierului nu este nimeni altcineva decât președintele.

Sigur, ADN-ul său politic este cel preluat de la Adrian Năstase, iar modelul aspirațional este Tony Blair, dar pe cine încearcă să imite și chiar să depășească este Traian Băsescu. De aceea, momentele în care Victor Ponta se simte cel mai frustrat sunt cele în care realizează că urmele pe care se străduiește să calce sunt prea mari, că nu poate ține pasul cu omul a cărui performanță o admiră și o invidiază în egală măsură.

Niciodată nu a fost mai evident ca acum că toate acțiunile lui Victor Ponta în interiorul PSD converg spre obținerea în partid a unui statut echivalent celui pe care l-a avut Traian Băsescu în PD. Cel pe care îl are astăzi este complet nesatisfăcător.

Deși, din perspectiva popularității, a locului în sondajele de opinie, a potențialului de a câștiga președinția, se poate considera locomotiva electorală a partidului, mulți dintre liderii partidului nu îl recunosc drept șef absolut, nu se tem de el și nu se sfiesc să îl amenințe cu neimplicarea în alegeri dacă nu primesc ce vor.

Relevant este ce i-a transmis primarul Radu Mazăre lui Victor Ponta luna trecută, înaintea ședinței Comitetului Executiv Național al PSD, întrebat dacă nemulțumirile sale se vor vedea în campania pentru alegerile europarlamentare: „O să vedem în ce măsură își ține premierul și USL promisiunile. Eu sunt un tip care îmi țin promisiunile și îmi place să susțin politicienii care își țin promisiunile. La Constanța au fost niște promisiuni făcute și aștept și eu, și constănțenii să fie onorate. Portul este una dintre ele. Ce înseamnă sprijin? Tu crezi că oamenii sunt proști? Oamenii nu văd dacă le-ai promis ceva acum un an de zile și dacă te-ai ținut de cuvânt? Atunci zic că mai dă-l în mă-sa p-ăla, nu s-a ținut de cuvânt, îl votez pe celălalt, nu-i pun eu mâna cu ștampila“.

Ar fi fost de neconceput ca un lider regional să-i spună așa ceva lui Traian Băsescu, chiar și când era doar președintele Partidului Democrat, nu și cel al țării. Și exact asta își dorește și șeful PSD: aceeași supunere și aceeași disciplină pe care Traian Băsescu le-a impus subalternilor săi din partid.

Dincolo de motivul evident, care ține de dorința de a rămâne cât de mult va vrea în fruntea PSD, ceea ce ar deveni o formalitate după excluderea sau marginalizarea vocilor critice, Victor Ponta a înțeles și că „metoda Băsescu“ este singura prin care poate să împace capra cu varza. Adică, să rămână la putere, dar și să determine acele schimbări în societate pe care statul s-a angajat să le facă o dată cu intrarea în parteneriatul strategic cu SUA și în UE.

După cum simte acum și șeful PSD pe propria piele, este imposibil să garantezi independența justiției și continuarea luptei anticorupție în condițiile în care poziția ta în partid și în stat depinde de răbdarea unui grup de gangsteri politici care îți cer în fiecare zi să faci exact contrariul.

Întrebarea dacă își dorește cu adevărat să fie apărătorul și continuatorul schimbărilor de până acum, care dau consistență parteneriatelor strategice, este irelevantă. Nu are încotro.Dacă nu o va face și nu se va mulțumi doar cu trăncăneala împotriva DNA, de exemplu, și va trece (din nou) la fapte, va pierde partida chiar și cu sprijinul a 1.000 de Mazăre.

Ceea ce nu îi lasă, evident, decât o singură cale de acțiune. Cea aleasă cândva și de Băsescu. Să-i căpăcească pe cei mai vizibili și agresivi dintre corupții din PSD și să împuște astfel doi iepuri. Să își asigure controlul cvasitotal asupra partidului și să permită instituțiilor construite cu mult efort să-și ducă mai departe misiunea de asanare a clasei politice și a administrației publice.

Întrebarea de bun-simț este: dacă această opțiune este, practic, inevitabilă și, în plus, îi mai aduce și numeroase foloase personale, de ce nu a mizat pe ea și până acum?

Răspunsul are mai multe planuri. Primul este cel personal. În primul rând, pentru așa ceva îți trebuie forță și curaj cu carul. Riscurile sunt imense. Practic, un astfel de joc presupune ca pe unii dintre cei ce au furat ani de-a rândul pentru partid, sau poate chiar și pentru tine la un moment dat, să-i arunci peste bord.

Trebuie să ai tăria să o faci, dar și să te uiți în ochii celui pe care îl sacrifici și să-i spui „îmi pare rău, trebuie să încasezi una pentru echipă!“. Curaj pentru a-ți asuma riscul ca, în ciuda amestecului viclean de promisiuni și amenințări pe care i-l picuri în urechi, fostul complice să povestească tot. Cum a furat voturi sau cum ți-a pasat sume importante provenite din prăduirea banului public. Singurii aliați pe care îi poate avea într-o astfel de decizie sunt puterea de a inspira teamă, capacitatea de a mima compasiunea și absența precedentului.

În același plan se înscriu și convingerile sale intime. Mulți cred că Victor Ponta a semnat doar din rațiuni politicianiste cererea de grațiere a lui Gică Popescu, pentru că dă bine „la popor“. Fals. El chiar este convins că nu folosește nimănui dacă fostul fotbalist stă la închisoare. El chiar nu înțelege că țara asta are nevoie ca de aer de astfel de acte de justiție duse până la capăt. Tranșante, drepte și nemiloase. El chiar nu pricepe că fără ele suntem condamnați noi, toți ceilalți, să trăim într-o închisoare mizeră și fără orizont. Da, într-adevăr, este halucinant că un astfel de om a fost cândva procuror.

Explicația profesională a ezitărilor de până acum ale lui Victor Ponta ține de performanța electorală. Fiecare baron băgat la zdup înseamnă un producător de voturi mai puțin, dar și demotivarea celorlalți, care se întreabă de ce să mai tragă pentru un partid și un lider care nu le țin spatele, în ciuda rezultatelor bune pe care le obțin în alegeri.

Aici precedentul există. PDL a pierdut alegerile din 2012 și pentru că, începând cu noiembrie 2011, după întâlnirea lui Traian Băsescu cu Barack Obama, DNA și SRI au decimat rețelele de partid alimentate cu bani din bugetele locale și centrale. Când te apuci să arestezi primari și lideri de organizații județene cu doar câteva luni înainte de alegeri, cum s-a întâmplat în Transilvania, dezastrul electoral este garantat.

Singura modalitate de a compensa o astfel de pierdere este să îți asumi cu toată forța operațiunea de curățire, nu să o bagi sub preș și să vii cu noi tactici de a câștiga voturi, cinstit, în locul celor bazate pe furt și troc, la care trebuie să renunți în lipsa banilor și a coordonatorilor dispuși să își riște pielea. Aici, Ponta nu poate găsi inspirație nici măcar la Băsescu. Președintele nu a putut să inspire sau să comande PDL-ului cum să își schimbe strategia și a privit neputincios cum din partidul său a mai rămas doar o umbră.

Nu mai sunt toate aceste motive de teamă valabile și astăzi? Are Ponta în mânecă vreo soluție magică ce îi permite să aplice aceeași tactică pe care a aplicat-o și președintele în raport cu PDL și cu interesul național, dar fără riscul ca PSD să aibă aceeași soartă? Nu. Dar acum i-a ajuns cuțitul la os. Și lui.

Puțini își mai aduc aminte azi cât de terifiat era Adrian Năstase în 2004 de perspectiva candidaturii la prezidențiale. Cei ce n-au trăit atunci în miezul evenimentelor sunt tentați să creadă că predecesorul lui Ponta murea de nerăbdare să vină alegerile, fiind convins că le va câștiga fără drept de apel.

Nici vorbă! Farsele memoriei. Ca să scape, Năstase a venit până și cu propunerea incredibilă de modificare a Constituției, astfel încât președintele să fie ales de Parlament, iar Ion Iliescu să iasă din nou președinte. A patra oară! A încercat chiar să-și șantajeze partidul, fiind la un pas de a-și da demisia doar pentru a evita să intre în confruntarea electorală pentru Cotroceni.

Întocmai ca mentorul său, Victor Ponta nu își dorește să fie președinte, ci să rămână premier. Iar motivele sunt cam aceleași. Este foarte greu să cucerești Cotroceniul fiind de trei ani la putere, după o guvernare mediocră, marcată de numeroase eșecuri.

Este foarte greu să mai convingi Occidentul că vei putea fi un partener de nădejde în momente de criză – precum acesta pe care îl traversăm acum, declanșat de invadarea Crimeii de către Rusia – după ce ai demonstrat că nu ești suficient de matur nici măcar să respecți liniile roșii trasate de comun acord.

În același timp, actualul șef al PSD știe că, dacă vrea să supraviețuiască politic acestui an, trebuie să își depășească slăbiciunile moștenite de la Adrian Năstase și să urmeze modelul lui Traian Băsescu. Subjugarea partidului a devenit obligatorie pentru că doar așa poate evita ce i s-a întâmplat lui Năstase. Doar dacă voia sa va deveni lege în PSD poate preîntâmpina împingerea sa la prezidențiale împotriva voinței sale. Dacă va candida, trebuie să se întâmple doar pentru că el va fi convins de victorie.

Asaltul lui Ponta împotriva baronilor care crâcnesc și care vor să aibă drept de veto asupra deciziilor sale s-a văzut clar din modul în care a format ultimul guvern. Nu doar că nu s-a consultat cu nici un „greu“ în privința numirilor, dar majoritatea noilor miniștri au fost aleși tocmai pentru a bloca influența în administrație a rivalilor săi din PSD, influență care se traducea inclusiv în mai multă putere în partid.

Premierul a aplicat această tactică chiar și la formarea Guvernului din decembrie 2012. Oameni ca Șova, Bănicioiu, Cazanciuc, Pricopie, Voinea, Teodorovici nu erau doar apropiați de premier, ci și inofensivi din punct de vedere politic. Și aici a învățat din greșelile lui Năstase. Și-a dat seama că a da funcții importante în Executiv unor rivali din partid va face lupta pentru putere din PSD și mai dificilă. Așa cum a pățit predecesorul său cu Mitrea și Dan Ioan Popescu, printre alții.

Singura excepție pe care a făcut-o Victor Ponta, de nevoie, nu de voie, a fost cu adjunctul său, Liviu Dragnea. Forța acestuia în partid, dată de susținerea celorlalți baroni, nu i-a dat de ales. Însă exact tensiunea relației dintre Ponta și Dragnea demonstrează clar că șeful PSD s-a decis, în final, să nu mai tolereze nici un rival în partid cu șanse reale de a-i lua locul.

Declarațiile în contradictoriu făcute de cei doi, duminică seară, demonstrează că am intrat în faza finală a războiului pentru supremație din PSD. În timp ce Liviu Dragnea afirma, la B1TV, că „Victor Ponta va trebui să candideze“ și că nu crede că „Ponta va trebui să amâne prea mult decizia privind candidatura sa“, premierul spunea, la RTV, că nu se pregătește să candideze la prezidențiale.

Mai mult, Dragnea a declarat că modificările făcute la Codul Penal în „marțea neagră“ au fost „ceva foarte urât“, spunând că a rămas „blocat“ la aflarea acestora. Afirmația sa vine să confirme un zvon vehiculat cu acea ocazie, și anume că Victor Ponta s-a înțeles pentru acea operațiune cu Valeriu Zgonea, tocmai pentru a da un semnal că Dragnea a fost scos din jocurile mari ale partidului.

Conflictul deschis anunțat de modul în care Victor Ponta și-a format noul Cabinet și confirmat de presiunile care se fac asupra sa pentru a candida la prezidențiale se va amplifica în perioada următoare. La final, fie Victor Ponta va ieși învingător și își va securiza poziția pentru multă vreme de acum înainte, fie va fi obligat să facă, în prima fază, tot ceea ce îi vor cere rivalii săi. Deznodământul va fi pierderea șefiei partidului, prin plecarea la Cotroceni, varianta cea mai bună, sau prin înfrângerea într-o competiție internă.

Este greu de anticipat deznodământul acestui război. Tot ce putem spune este că el va fi crâncen, după cum au fost toate celelalte din PSD la acest nivel.

Victor Ponta se va folosi cât de mult poate de exemplul lui Dan Voiculescu, care la un moment dat îl ataca vehement prin clovnii săi cu mitralieră, dar care a fost rapid disciplinat și adus pe „calea cea bună“ la scurt timp după începerea investigării șantajului la RCS&RDS.

De cealaltă parte, Dragnea și toți cei care se văd conducând în locul lui Ponta partidul și Guvernul joacă la maximum cartea alegerilor. Fără implicarea lor activă, fără disponibilitatea lor de a se lăsa din nou anchetați pentru furt de voturi, după cum au făcut la referendum, fără resursele lor financiare și logistice puse la bătaie, șansele ca PSD să obțină la europarlamentare mult visatul scor de peste 40% sunt zero.

Privit în acest context, asaltul lui Ponta pare chiar sinucigaș. Dacă oponenții săi din partid sunt trași pe tușă, PSD riscă să ia un scor prost la alegeri. Dacă aceștia rezistă și partidul câștigă detașat, forța lor în partid va crește și mai mult, iar Ponta nu va mai avea nici o șansă să le fie șef absolut și să ia doar deciziile care îi convin lui. Ceea ce înseamnă că nu va avea de ales și va trebui să candideze la prezidențiale, indiferent dacă are sau nu șanse reale de victorie.

Practic, Ponta joacă la totul sau nimic. Ori își domină partidul și câștigă și europarlamentarele cu un scor detașat, ori pierde în câteva luni și funcția în PSD și postul de premier. Cine a mai jucat vreodată în politica românească atât de riscant? Năstase? Nici vorbă, de la el Ponta a învățat doar să-i fie frică și de umbra lui. Traian Băsescu, cel pe care „pisicuțul“ nu o să-l recunoască niciodată, public, de jupân.

Întrebarea fundamentală este dacă Victor Viorel Ponta își va însuși toate lecțiile lui Băsescu, și nu doar pe cele care îi convin.

Prima, care îl privește doar pe el, este dacă va juca până la capăt. Dacă va avea forța, abilitatea și tăria de caracter să termine ceea ce a început. A doua, care ne privește pe noi, este dacă își va folosi victoria și în interesul țării.

Președintele nu a ezitat și nu ezită să se folosească de cele mai cinice și imorale metode pentru a rămâne la putere. Cu toate acestea, și-a folosit și își folosește puterea și pentru binele României. Consecvența orientării geostrategice, loialitatea față de partenerii strategici, reforma din justiție, începutul asanării clasei politice și al distrugerii unor mari rețele mafiote, redarea independenței unor instituții fundamentale, toate fac parte din ceea ce președintele lasă pozitiv în urma lui după zece ani de mandat, departe de a fi perfecți.

Nu este nevoie ca Victor Ponta să recunoască public această realitate. Este suficient să fie convins de ea în sinea sa. Pentru că, dacă nu este, iar asta se va vedea curând, cel ce va juca rolul decisiv în înfrângerea sa va fi Traian Băsescu, nu rivalii săi din PSD.