În mai, când criza guvernamentală izbucnită după căderea guvernului Bolojan era citită ca un război prin procură între Washington și Bruxelles, scriam aici că actorii reali sunt alții: „intermediari de influență, vânzători de iluzii geopolitice, oameni care pretind că pot deschide uși, că pot transmite mesaje, că pot aranja contacte, că pot «livra» bunăvoința unei administrații sau a unei capitale occidentale”. Și continuam: „Ei sunt cei care transformă parteneriatele externe ale României în decor pentru combinații interne. Și tot ei sunt primii interesați ca publicul să nu mai distingă între relația oficială a statului român cu aliații săi și rețelele obscure care parazitează această relație.”

Dezvăluirile „Wall Street Journal” au adăugat detalii interesante la această descriere. Personajele centrale sunt ambasadoarea SUA în Grecia, Kimberly Guilfoyle, și Christos Marafatsos, un om de afaceri greco-american atât de prezent lângă diplomatul american, încât unii oficiali l-au crezut șeful ei de cabinet. Marafatsos este un lobbyist plătit cu 160.000 de dolari de grupul grec Aktor, o firmă de construcții intrată abia anul trecut în afaceri cu gaze, printr-o societate mixtă cu compania de stat DEPA.

Directorul Aktor a cunoscut-o pe ambasadoarea Guilfoyle în ziua sosirii ei la Atena; patru zile mai târziu, Marafatsos se înregistra ca lobbyist; în aceeași săptămână, societatea mixtă anunța un contract pe 20 de ani cu compania americană Venture Global. Apoi, scrie WSJ, șeful Aktor i-a oferit ambasadoarei un avion privat spre Bulgaria, unde ea le-ar fi cerut oficialilor să lucreze cu compania grecească.

A urmat o vizită nedeclarată la Tirana, fără personal al ambasadei, dar cu lobbyistul și cu directorul Aktor. Diplomații americani de carieră care lucrează de ani de zile la proiectul Coridorului Vertical de transport al gazelor dinspre Grecia spre estul și centrul continentului nu auziseră de Aktor. Compania își estimează profiturile din aceste contracte la 1,8 miliarde de euro în 20 de ani.

România apare într-un paragraf-cheie: la o cină la Atena, în martie, Guilfoyle ar fi spus, despre iminenta cădere a guvernului Bolojan, „Putem face asta oricărei țări dorim. Putem face asta și aici”. Deși Wall Street Journal nu detaliază care a fost motivul disputei dintre ambasadoarea SUA și Stavros Papastavrou, ministrul grec al Energiei, interpretările s-au concentrat pe aceeași temă: Coridorul Vertical și contractele de achiziții de gaze.

Decodarea scandalului în cheia românească este foarte ofertantă. Pe 7 noiembrie 2025, Transgaz și Nova Power & Gas au semnat cu societatea greacă un memorandum pentru până la 1,4 milioane de tone de gaz natural lichefiat (GNL) pe an. A expirat în februarie, fără efect: prețul cerut era peste prețul pieței și niciun cumpărător nu a semnat. Pe 16 ianuarie, ministrul Energiei, Bogdan Ivan, le cerea președintelui și premierului un acord interguvernamental cu SUA pentru gaz lichefiat cumpărat printr-un intermediar, invocând nevoia de a „evita riscul unui blocaj diplomatic cu partenerul strategic SUA”. În februarie încerca să convingă Romgaz să cumpere. Pe 31 martie, Ivan și Sorin Grindeanu cinau la Isoletta cu Guilfoyle.

Cu toate acestea, nu este greu de înțeles de ce ar căuta un lider PSD compania ambasadoarei SUA la Atena, care nu are nicio competență asupra României. Pentru că administrația Trump funcționează altfel decât orice administrație americană din ultimele decenii: relațiile personale bat organigrama. Trimișii speciali sunt parteneri de afaceri sau prieteni de golf, ambasadorii sunt donatori și apropiați ai familiei, iar accesul la președinte se negociază adesea prin cercul lui, nu prin Departamentul de Stat.

Kimberly Guilfoyle nu e diplomat de carieră. E fostă prezentatoare Fox News, a condus strângerea de fonduri a campaniei Trump din 2020 și a fost logodnica lui Donald Trump Jr. Într-un asemenea sistem, o cină cu ea pare o scurtătură spre urechea lui Trump. Nu e de mirare că unii politicieni români au crezut că, intrând în grațiile ambasadoarei, cumpără acces la Casa Albă.

George Simion se declară și el „prieten bun cu doamna ambasador”. Am mai văzut filmul. Scriam în mai: „Vă mai amintiți de Liviu Dragnea și de șleahta de afaceriști pescuiți de pe orbita lui Trump care veneau la București să facă afacerea vieții lor, promițându-i șefului PSD că DNA este ca și anihilat și că președintele SUA îl va scăpa de pușcărie?”

Dragnea a fost la inaugurarea lui Trump în 2017 și a obținut în 2018 o scrisoare a lui Rudy Giuliani împotriva DNA. A ajuns totuși la Rahova. Accesul la urechea unui președinte american nu se cumpără cu o cină, dar și dacă s-ar cumpăra, nu ar ține loc de contracte bune, de stat de drept sau de voturi. Statul american e mai mare decât cercul lui Trump, iar interesul american în România e mai stabil decât orice ambasador politic.

Al doilea autor al demiterii guvernului Bolojan a fost AUR. Citită prin paragraful din Wall Street Journal, contribuția decisivă a lui George Simion la căderea guvernului ar face din AUR instrumentul administrației Trump în România. Fals. Când a contat, AUR s-a opus Americii. Pe 11 martie, la cererea Washingtonului de a desfășura la Kogălniceanu avioane de realimentare pentru războiul din Iran, AUR a suflat în vuvuzele în plen, a refuzat să voteze și a vorbit despre „intrarea României în război”.

În februarie 2025, deputații AUR au votat împotriva legii care permite Armatei să doboare dronele intrate în spațiul aerian al țării, apoi au atacat-o la CCR. Prietenia cu America e o poză: tortul în forma Groenlandei, cu steagul american deasupra, tăiat de Simion la Washington în ianuarie. Voturile, acțiunile decisive, sunt pe linia Moscovei.

Încercările stridente ale unor politicieni români de a se folosi de interesele unor emisari americani și ale unor companii străine oferind sprijin politic pentru contracte supraevaluate în schimbul unui posibil acces la Casa Albă nu trebuie însă lăsate să compromită un proiect extrem de important pentru securitatea energetică a regiunii.

Coridorul Vertical este infrastructura care duce gazul de la terminalele de gaze lichefiate din Grecia, prin Bulgaria și România, spre Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Slovacia. România este țară de tranzit și are tot interesul ca șoseaua să existe, în ciuda încercărilor unora de a pune vamă pe ea.

Ar fi o greșeală majoră să privim Coridorul doar prin lentila acestui scandal, ca pe un proiect prin care America lui Trump vrea să vândă gaz scump Europei de Est și să răspândească influența MAGA în regiune.

Coridorul nu s-a născut la Mar-a-Lago. S-a născut la Bruxelles și la Atena, în CESEC, grupul la nivel înalt condus de Comisia Europeană pentru conectarea energetică a Europei Centrale și de Sud-Est. Memorandumul operatorilor de transport din șapte țări a fost semnat pe 19 ianuarie 2024, la Atena, cu comisarul european pentru energie Kadri Simson în sală, într-un moment în care Donald Trump era candidat, nu președinte.

În martie 2024, Geoffrey Pyatt, secretar adjunct în Departamentul de Stat al administrației Biden, îl descria drept ruta prin care GNL-ul intrat prin Grecia „va umple depozitele uriașe ale Ucrainei”. Iar cel mai bun argument că nu e un proiect MAGA vine chiar din ancheta WSJ: diplomații americani de carieră care au lucrat ani de zile la coridor nu auziseră de Aktor. Coridorul a fost un proiect solid al statului american, la care s-a muncit sub două administrații. Aktor și Guilfoyle sunt din alt film.

Logica care a împins crearea Coridorului Vertical aparține în primul rând Uniunii Europene, abia apoi Casei Albe. Regulamentul adoptat de UE în ianuarie 2026 interzice importurile de gaz rusesc, cu termen final în 2027. Europa Centrală și de Sud-Est trebuie să înlocuiască 20–22 de miliarde de metri cubi pe an, iar necesarul suplimentar al regiunii până în 2030 e estimat la 35 de miliarde.

Ruta nordică, prin terminalele din Polonia și Lituania, poate duce spre sud cel mult 10–12 miliarde. Restul trebuie să vină de altundeva, și singurul „altundeva” disponibil îl reprezintă terminalele grecești și conductele care trec prin Bulgaria și România. Alternativa la acest coridor nu este „ne vom descurca fără gaz”. Alternativa este TurkStream, prin care Bulgaria tranzitează și azi mai mult gaz rusesc decât gaz nerusesc prin coridor. Cine discreditează Coridorul ajută, deliberat sau fără să realizeze, Gazprom și Rusia.

Prețul gazului american este stabilit de furnizori privați și include lichefierea și transportul. Coridorul Vertical poate transporta și gaz azer sau GNL din alte surse. În 2024, gazul american reprezenta doar o cincime din importurile Greciei, în timp ce Rusia furniza peste jumătate. Contractele existente și prețurile au menținut dependența de Gazprom.

În România, memorandumul Transgaz–Nova cu Atlantic SEE a expirat fără un contract de achiziție, deoarece oferta nu era competitivă. Discuția despre costuri trebuie să includă marjele intermediarilor și tarifele de transport. Potrivit calculelor lui Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, tronsonul românesc reprezintă între 58% și 71% din costul transportului pe întreaga rută. Cei care trebuie să explice acest tarif sunt cei de la ANRE și Transgaz.

România are însă interese mai mari decât cumpărarea de gaze. Producția Neptun Deep, programată să înceapă în 2027, ne poate crește exporturile, iar infrastructura coridorului facilitează valorificarea surplusului de gaz pe piețele regionale. Putem câștiga atât din vânzarea gazului propriu, cât și din tranzit. Asta stă la baza interesului real al României în acest proiect.

Faptul că un proiect strategic atrage paraziți nu înseamnă că statul român trebuie să-i accepte. Înseamnă exact contrariul: mai multă rigoare administrativă și mai multă fermitate. Rigoarea și negocierile transparente, purtate doar instituțional, nu prin cârciumi, reprezintă cel mai bun insecticid.

Cu atât mai mult cu cât avem două precedente. În decembrie 2003, guvernul Năstase a semnat, fără licitație, printr-o ordonanță de urgență, contractul cu Bechtel pentru Autostrada Transilvania. A fost moneda prin care liderul PSD a fost convins că își va cumpăra susținerea americană înaintea alegerilor din 2004. Nu i-a folosit la nimic. Adrian Năstase a pierdut Cotroceniul, nu a scăpat de dosare și a ajuns la pușcărie. Contractul a fost un dezastru: 52 de kilometri construiți în zece ani, cost de 1,4 miliarde de euro, reziliere în 2013. Dar autostrada și-a urmat cursul. Cu alți constructori și cu peste un deceniu de întârziere, la finalul acestui an ar trebui să mai rămână un singur tronson neterminat între granița cu Ungaria și Cluj. Proiectul a fost bun. Năstase, camarila lui și niște americani șmecheri care i-au vândut un basm au fost paraziții.

Al doilea precedent e tot un eșec. Dar de un alt tip. În 2013, Chevron a vrut să exploreze gazele de șist de la Pungești. Nu au existat acuzații de corupție. Proiectul a fost deraiat de protestele unor grupuri „civice” și naționaliste, din care o parte gravitează azi în jurul AUR și de reacția bleagă a statului, care și-a schimbat poziția după cum bătea vântul, incapabil să apere dimensiunea strategică a proiectului. Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, spunea în 2014 că Rusia lucra cu organizații ecologiste pentru a bloca gazele de șist și a menține dependența Europei. Chevron a plecat în 2015, nimeni nu a furat nimic, dar România nu și-a jucat până la capăt o posibilă șansă de a-și asigura independența energetică.

Coridorul Vertical stă acum între aceste două precedente. Are deja paraziții de tip Bechtel. Iar dacă nu scapă de ei, se va confrunta cu riscul unui eșec din categoria Pungești: scandalul Guilfoyle va fi folosit ca să îngroape proiectul sub eticheta „servilism față de SUA”. Scriam în mai: „Una este să spui: acest contract trebuie verificat. Alta este să spui: România este vândută Americii. Prima afirmație este corectă. A doua este combustibil pentru propaganda AUR.”

Concluzia din mai rămâne valabilă și azi: „Un stat matur nu își apără suveranitatea izolându-se de aliați, ci negociind inteligent cu ei. Nu refuzând programe strategice, ci intrând în ele cu obiective clare.”