După capturarea spectaculoasă a dictatorului venezuelean la Caracas, pe 3 ianuarie, administrația Donald Trump pare să-și fi mutat privirile spre regimul comunist din Havana. Trump a transmis public că următoarea care „va cădea” va fi Cuba și a obținut de la noua conducere de la Caracas oprirea livrărilor de petrol ieftin către insulă, care suferă deja pene de curent prelungite. Într-un editorial, The Economist avertizează că, oricât de evidente sunt eșecurile regimului Castro, o intervenție militară directă ar fi o greșeală strategică majoră.

Revista britanică nu apără regimul de la Havana. Dimpotrivă, îi descrie pe conducătorii comuniști ca pe niște lideri care, după aproape șapte decenii de putere, au sărăcit țara și au transformat economia într-o feudă a clientelei lor militare. Cuba este, în plus, o problemă minoră de securitate pentru Washington: găzduiește instalații de ascultare folosite de Rusia și China la mai puțin de 200 de kilometri de Florida.

Presiunea care funcționează deja

Argumentul The Economist e că presiunea politică și economică începe să dea rezultate. Blocada navală americană produce efecte, iar regimul cubanez negociază: pe 16 martie a anunțat că permite cetățenilor din diaspora să dețină integral afaceri pe insulă, iar câțiva deținuți politici au fost eliberați.

Trump și secretarul de stat Marco Rubio, american de origine cubaneză, insistă însă pentru schimbarea regimului, nu doar pentru reforme. Drone americane survolează insula. Pe 20 mai, portavionul USS Nimitz a ajuns în Marea Caraibilor, iar Departamentul de Justiție l-a pus sub acuzare pe Raúl Castro, liderul de facto. Întrebat dacă Statele Unite ar folosi forța militară pentru schimbarea regimului, Rubio a răspuns că Trump ar face „orice e nevoie”.

„Cuba nu este Venezuela”

Aici intervine miezul argumentului editorial. O operațiune rapidă de „decapitare”, inspirată din modelul Caracas, ar avea șanse mici de succes la Havana: dictatura cubaneză este mult mai consolidată ideologic, instituțional și polițienesc. Chiar dacă liderii actuali ar fi înlocuiți cu unii mai docili, gradul modest de control pe care Trump îl exercită acum asupra Venezuelei nu poate fi replicat.

O invazie pe scară largă ar fi și mai gravă. Statele Unite pot zdrobi armata cubaneză, dar nu pot construi peste noapte o Cubă funcțională. Istoricul american în nation-building, în fața insurgențelor de gherilă, este slab. Foarte puțini cubanezi mai au memoria libertății politice, iar orice tentativă de a impune democrația prin forță ar fi lentă și aproape sigur ratată.

A continua doar blocada economică, sperând că populația răstoarnă regimul, este la fel de iluzoriu, susține The Economist. Nu există opoziție organizată. Tinerii au plecat masiv — Cuba este astăzi cea mai îmbătrânită țară din America, iar protestele s-au limitat la bătut public în cratițe.

Calea cea mai puțin proastă

Soluția propusă este o tranziție graduală, negociată. Componentele unei posibile înțelegeri sunt publice: Washingtonul ar relaxa blocada petrolieră, ar trimite 100 de milioane de dolari ajutor umanitar prin Biserica Catolică și ONG-uri — pentru a ocoli imperiul de afaceri al armatei cubaneze — și ar oferi acces gratuit la internet prin satelit pentru toți cubanezii. În schimb, regimul ar elibera mai mulți deținuți politici, ar reduce represiunea și ar deschide piața pentru afaceri private.

Provocările rămân uriașe: Cuba este mai săracă decât Venezuela, nu are rezerve de petrol și nu există stat de drept care să atragă investiții externe pe termen mediu. Dar o deschidere economică — în special un eventual flux turistic american — ar putea declanșa o schimbare lentă, cu efecte politice abia mai târziu.

Concluzia The Economist: dacă administrația Trump negociază ferm și inteligent, poate face un serviciu real cubanezilor. Dacă recurge la forță armată, va înrăutăți situația. Lecția cea mai recentă, pe care The Economist o speră învățată la Washington, vine chiar din dosarul iranian.