Cu exact doi ani în urmă, pe 4 august 2011, Traian Băsescu declara că, după încheierea mandatului său, românii ar putea dori ca viitorul președinte să fie un „intelectual cu viziune“, „un om cu o greutate culturală considerabilă“. Prin prisma a ceea ce experimentează chiar el astăzi, Traian Băsescu ar trebui să își schimbe părerea, dacă nu a făcut-o deja, despre profilul succesorului său.

Nu ar fi rău deloc ca acesta să fie și un „intelectual cu viziune“, „un om cu o greutate culturală considerabilă“, dar, după cum arată contextul politic actual și cel previzibil de anul viitor, următorul președinte ar trebui să fie în primul rând un om curajos, care nu se teme de războaie lungi, de uzură, care nu este dispus la compromisuri care să-i golească de sens misiunea și care să aibă nu doar abilitatea de a face instituțiile de bază ale statului să lucreze pentru un scop comun, în interesul țării, ci și libertatea de a le ține în frâu atunci când încearcă să abuzeze de putere, chiar cu riscul unei suspendări din funcție.

Adică să aibă toate calitățile sale majore, dar nu și defectele care i-au subminat performanța: autoritarismul, neputința de a lucra într-o echipă (în sensul antreprenorial, modern, al cuvântului, nu în cel cazon) și de a crea una, legăturile strânse, venite din trecut, cu complexul economic creat de ofițerii acoperiți, lipsa de viziune și de program pentru a face din România nu doar o țară bogată și puternică, ci și o autentică societate deschisă.

Destul de probabil, Traian Băsescu nu anticipa când a creionat profilul viitorului președinte ce avea să se întâmple câteva luni mai târziu, în ianuarie și februarie 2012, și cu atât mai puțin că alegerile parlamentare de anul trecut vor aduce la putere o majoritate dominantă și ostilă.

Ideea unui președinte intelectual și erudit părea să rezoneze în acel moment mai degrabă cu ideea de neimplicare, deoarece era pusă în antiteză cu cea de „președinte jucător“ („poate nu mai vor unul jucător, poate vor un intelectual cu viziune…“). Ceea ce lui Traian Băsescu, poate, i-ar fi surâs, după plecarea sa de la Cotroceni, când o mutare a centrului de greutate dinspre Președinție înspre Guvern i-ar fi oferit șansa de a mai joca un rol important în politica internă.

Toate aceste calcule, însă, depindeau de un singur lucru: o reprezentare în Parlament și o cotă electorală de cel puțin 25-30% pentru forțele politice care îi sunt loiale. Dar PDL a ratat  atât ținta fixată de președinte, de peste 30% („luați peste jumătate din scorul USL, dacă vreți să rămâneți la guvernare“), cât și pe cea fixată de Emil Boc, 25%, și nu la o diferență marginală. 16% înseamnă aproape jumătate din ceea ce avea nevoie Traian Băsescu pentru ca planurile sale să se materializeze.

Două consecințe decurg din eșecul de anul trecut. Prima: candidatul dreptei la alegerile prezidențiale de anul viitor va trebui să lupte cu un adversar care va beneficia de toate resursele Guvernului, plus sprijinul instituțiilor care depind în diverse moduri de Executiv, dar și de susținerea politică a PSD.

A doua: și dacă va reuși performanța extraordinară de a învinge mașinăria PSD, un președinte al dreptei va fi mult mai izolat decât este Traian Băsescu acum. Pentru simplul motiv că succesorul său nu va beneficia nici măcar de legăturile pe care acesta și le-a creat cu șefii de instituții pe care i-a numit, i-a susținut și cu care împarte o istorie consistentă de dialog și acțiune.

Vreme de cel puțin doi ani, tot ce va avea la dispoziție vor fi, realmente, doar pârghiile de ultimă intervenție pe care i le oferă Constituția. Care, evident, ar putea fi modificată în doi timpi și trei mișcări în defavoarea președintelui dacă principala forță politică din Parlament pierde Cotroceniul.

Întregul context face din câștigarea președinției anul viitor și succesul ei ulterior misiuni aproape imposibile. Mult mai dificile decât cea pe care a avut-o Traian Băsescu în 2004. Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă instalarea sa la Cotroceni nu ar fi fost dublată de venirea la guvernare a Alianței D.A. Ce ar fi putut face, concret, Traian Băsescu cu un Executiv condus sau dirijat de Adrian Năstase? Dar cu instituții ale statului conduse de oameni fideli PSD?

Toate argumentele care demonstrează cât de dificilă ar fi misiunea unui președinte de dreapta izolat la Cotroceni printr-un control cvasitotal al PSD-ului asupra tuturor celorlalte instituții ale statului sunt, în același timp, și argumente care evidențiază ce dezastru ar fi să nu mai existe nici măcar o barieră în calea puterii crescânde a unui partid cu o tradiție îndelungată de control sufocant asupra statului și economiei.

PSD a demonstrat în numeroase rânduri că nu deține resurse interne de autocontrol pentru a-și înfrâna pornirile prădalnice, astfel încât măcar să nu atingă proporții cataclismice. Argumente?

Este suficient să comparăm eșecul lui Ion Iliescu în a limita dezastrul pricinuit de lăcomia propriului partid cu prestația lui Traian Băsescu, care a reușit adesea (nu tot timpul, din nefericire pentru noi) să stăvilească poftele PDL-ului, UDMR-ului și UNPR-ului folosindu-se de instrumente informaționale și justițiare ce s-au aflat și la îndemâna lui Iliescu. Din păcate, salvatorul Partidului Comunist Român a preferat să-și sacrifice locul în istorie și poporul decât să se atingă de banii celor care i-au permis să pozeze în „părintele națiunii“.

Urgența misiunii este dată de performanța lamentabilă de anul trecut a forțelor de dreapta, dar și de fărâmițarea lor actuală. Pentru a recupera voturile pierdute la parlamentarele din 2012, față de cele  parlamentare din 2008, dar mai ales pentru a câștiga unele noi este nevoie de timp.

Pentru că, deși performanțele economice mediocre ale Guvernului Ponta și semnele clare de reîntoarcere la unele din practicile perioadei 2000-2004, vizibile în privatizarea CFR Marfă, vor continua să erodeze procentele electorale ale PSD-ului, candidatului dreptei nu îi vor suficiente nici pe departe voturile negative.

Există două grupuri-țintă de alegători: cei ce au votat cândva, fie și o singură dată, PDL, ARD, Noua Republică sau Traian Băsescu și cei ce nu au mai ieșit la vot de ani buni, dezgustați de tot ce se întâmplă în politica românească.

Nucleul dur din prima categorie nu are nevoie să fie convins de necesitatea ca succesorul lui Traian Băsescu să fie un om de dreapta. Singurul pericol în ceea ce-i privește vine tot de la orgoliile liderilor de partide de pe acest culoar. Dacă vor intra mai mulți candidați în primul tur, Predoiu și Ungureanu, de exemplu, voturile lor se vor disipa, existând riscul ca nici unul dintre cei doi să nu intre în turul doi. O posibilitate care vine mănușă atât PSD-ului, cât și lui Antonescu.

Dacă imperativul desemnării unui candidat unic, încă din primul tur, va fi înțeles de toate partidele și cei ce fac pe ascuns jocurile PSD-ului și PNL-ului vor fi marginalizați, următorul pas esențial este alegerea unui candidat cu șanse reale de a atinge două obiective.

Unu: să recupereze un număr consistent de voturi de la cei ce l-au ales pe Traian Băsescu în 2009, dar și-au pierdut încrederea în președinte după tăierile de salarii și ajutoare din 2010. Doi: să-i convingă să iasă din nou la vot pe mulți dintre cei ce sunt dezgustați de tot ce se întâmplă în politica românească și care au refuzat să mai participe de ani buni la alegeri.

De această a doua categorie depinde, de fapt, totul. Forța electorală pe care PSD a acumulat-o – plus resursele financiare pe care le va pune la bătaie – va face imposibilă o victorie a dreptei doar pe baza susținătorilor tradiționali ai partidelor din acest eșichier. Este obligatoriu ca lor să li se adauge numeroși români care sunt aparent resemnați, dar care așteaptă, de fapt, un candidat care să le redea speranța că există și un alt mod de a face politică și că pot avea și lideri de care să fie mândri.

Matematica e clară. Fără cel puțin un milion de voturi din acest bazin electoral al oamenilor cu așteptări foarte mari de integritate și profesionalism de la cei pe care i-ar vota – și pe care nimeni nu s-a mai străduit să-i convingă deoarece știau din start că nu îi pot păcăli cu vorbe goale –, candidatul PSD câștigă fără drept de apel.

Din cauza numeroaselor dezamăgiri de care a avut parte, acest tip de electorat este foarte sceptic. Pentru a le recâștiga încrederea este nevoie de mult efort, dar și de timp. Având în vedere că majoritatea televiziunilor sunt în mâna USL-ului, dar și că mulți oameni de calitate au încetat de mult să se mai uite la emisiunile politice din cauza prezenței sufocante a propagandiștilor și a clovnilor, singurul mod în care un candidat poate avea o șansă să comunice consistent cu ei este prin întâlniri directe.

Întâlniri care cer o pregătire minuțioasă, identificarea comunităților profesionale, sociale și regionale prioritare, o agendă de teme de interes bine studiată, un efort de comunicare fără precedent în politica dâmbovițeană. Toate necesită timp. Cine vrea cu adevărat să aibă o șansă în 2014 nu ar trebui să mai irosească nici măcar o zi din cele aproximativ 500 care au mai rămas.

În absența unui plan de a scoate din joben, cu trei luni înaintea alegerilor, un candidat miraculos care să-i lase chiar și pe cei mai sceptici dintre noi cu gura căscată și să ne facă să exclamăm: „El/ea este alesul/aleasa!“ – destul de improbabil, de altfel –, cu cât diversele facțiuni vor renunța mai repede la fandoseli și vor trece la desemnarea unui candidat comun, pe care să-l sprijine activ într-un efort susținut de precampanie, cu atât șansele lor de a obține un rezultat spectaculos anul viitor vor fi mai mari.

Desemnarea unui candidat la prezidențiale ar trebui să țină cont de un singur criteriu: sondajele de opinie. Dar nu unele scoase din pălărie, cum a fost cel pe care Udrea l-a invocat ca să-l desemneze pe Prigoană candidat la Primărie (și pe care ulterior avea să-l renege spunând că este remarcabil câte voturi a obținut față de ce prost stătea în sondaje inițial). Sondaje și analize cinstite, profesioniste, care să determine nu doar potențialul prezent, ci și pe cel de creștere, pe mai multe variante de poziționare și campanie.

Personal, cred că Monica Macovei are potențialul cel mai mare pentru a produce o surpriză în 2014. Dintre toți politicienii dreptei, ea poate materializa cel mai bine așteptările votanților loiali ai lui Băsescu, dar și să dea un semnal de trezire în segmentul dezamăgiților. Poate inspira încredere nu doar în dorința de a se lupta cu corupții și cu toți cei ce vor să decupleze România de Europa, ci și în capacitatea ei de a rezista unui asediu politic cu legea în mână și cu partenerii strategici alături.

Față de mulți politicieni care doar au spus că vor să se schimbe ceva în această țară, ea a și demonstrat că poate să o facă. Condamnările de astăzi ale marilor corupți, schimbarea radicală de atitudine la Înalta Curte, la CSM, performanțele DNA sunt și rezultatele muncii ei ca ministru al Justiției.

Un mandat pe care și l-a încheiat fără compromisuri, asumându-și un război care continuă și azi. Este suficient să întrebi un politician ce părere are despre ea ca să afli exact dacă merită să ai sau nu încredere în el. Monica Macovei este hârtia de turnesol a clasei politice românești și printre foarte puținii capabili să ducă o luptă inegală cu un adversar de calibrul PSD.

Poate nu ar reuși să împiedice o privatizare oneroasă dacă ar deveni președinte, dar putem fi siguri că toți cei ce o vor comite își vor băga degetele în urechi din cauza țipetelor ei. Pare puțin, dar ar putea cântări enorm în tăcerea complice care ni se pregătește.

Dar nu contează opiniile, ci ce vor spune niște sondaje adevărate și, în final, bineînțeles, Monica Macovei. Deocamdată, prin rămânerea în PDL după plecarea sau suspendarea multora dintre colegii de moțiune și coabitarea cu Vasile Blaga în perspectiva unei noi candidaturi la Parlamentul European, arată, surprinzător, că suferă de o neîncredere cronică în forțele proprii. Însă, e greu de crezut că va spune nu dacă Traian Băsescu îi va propune să candideze la președinție.

Că va fi Monica Macovei sau altcineva, cu șanse reale, atestate de calcule solide, și nu de himere sau obsesii adolescentine, are mai puțină importanță. Esențial este ca toți cei ce înțeleg ce miză au alegerile de anul viitor să nu mai ezite. Trebuie să lucreze ca o echipă în sprijinul celui ce are voința și curajul de a fi un gardian al progreselor făcute până acum și al parcursului prooccidental al țării. Chiar dacă asta presupune ca unii să renunțe, măcar pentru o vreme, la propriile ambiții politice.

Un nou Iliescu în fruntea României, o reîntoarcere la un model prezidențial care să tolereze sau chiar să încurajeze remafiotizarea statului ar fi o catastrofă.

Articol publicat în România liberă, pe 4 august 2013