Dintre toți cei nominalizați de președinte pentru funcția de premier după demiterea lui Bolojan, Luca Niculescu are cele mai mari șanse să-și treacă guvernul prin Parlament. Dar asta nu înseamnă că reușita sa este garantată. Riscurile ca și această nominalizare să eșueze sunt mari. Din cauza acelorași linii roșii pe care PSD, PNL, USR, UDMR și Nicușor Dan și le-au autoimpus de luni bune. Puse la un loc, au creat o ecuație politică aproape fără soluție.

Diferența esențială între nominalizarea lui Niculescu și cele precedente este că o nouă ratare ar duce, foarte probabil, la organizarea de alegeri anticipate, dar în paralel ar putea declanșa o succesiune de evenimente care vor împinge România într-o zonă de risc economic și social în care nu am mai fost de la finalul anilor nouăzeci. De la mineriada din 1999, mai precis.

Perspectiva anticipatelor crește, teoretic, șansele ca următorul guvern să fie învestit. PSD și UDMR nu își doresc anticipate, PNL pare că a înțeles că nu are nimic semnificativ de câștigat de pe urma lor, iar numeroși parlamentari neafiliați sau din partidele mici se tem că nu vor mai prinde un loc în viitorul legislativ. În acest context, poziția AUR și USR, singurele care își doresc anticipate, este minoritară.

Aritmetica derivată din teama de anticipate nu este, însă, suficientă pentru a garanta instalarea unui nou guvern. În continuare, este nevoie ca PSD, PNL și UDMR să se înțeleagă cu premierul desemnat pe un program de guvernare și pe o componență a cabinetului care măcar să nu contravină flagrant liniilor roșii în care s-a înfășurat fiecare. Ceea ce nu va fi deloc ușor, chiar dacă există semnale că liderii celor trei partide sunt dispuși mai mult decât oricând la compromisuri.

În privința liniilor majore din programul de guvernare este destul de probabil să se ajungă la o înțelegere, în pofida tonului agresiv al declarațiilor publice. Dar testul real care va decide dacă va exista sau nu un guvern Niculescu se va da pe numele miniștrilor.

Dacă PSD decide să nu intre la guvernare, fiecare propunere de tehnocrat va fi sucită din toate și pe toate părțile pentru a depista eventuale legături politice suspecte cu adversarul. Dacă PSD intră la guvernare, e greu de crezut că liberalii vor rezista tentației de a-și exercita un drept de veto pe unele dintre numiri. Și cum lista lor neagră cu pesediști indezirabili este foarte lungă, Luca Niculescu va avea de tras ca să găsească variante acceptabile și pentru liberali. Iar dacă în hora contestărilor și pretențiilor se va prinde și UDMR, oricât de bine va negocia premierul desemnat, e greu de crezut că va reuși să impună un compromis.

Riscul cel mai mare pentru România, în cazul unei noi ratări, nu vine de la alegerile anticipate. Chiar dacă ar fi o premieră la noi, este un parcurs constituțional și perfect democratic, având în vedere că îi întoarce pe politicieni din nou la alegători. Problema vine din ce se va întâmpla cu economia, cu statul și cu societatea după ce este respinsă noua încercare de formare a unui guvern și președintele anunță dizolvarea Parlamentului.

Șocurile economice pe care deja le resimțim – stagnarea, deprecierea leului, costul exorbitant al împrumuturilor statului, scăderea consumului, dificultățile antreprenorilor, neîncrederea investitorilor străini, riscul de a fi degradați de agențiile de rating – toate se vor agrava. La ele se va adăuga riscul blocării a numeroase instituții publice.

Avertismentul lansat de președinte, că lipsa unui guvern cu puteri depline blochează rectificările bugetare, este cât se poate de serios. Toate disfuncționalitățile statului crapă la final de an. Ultimul trimestru este, de vreme bună, perioada marilor cârpeli bugetare. Tot ceea ce s-a cheltuit fără acoperire în primele nouă, zece luni își găsește o rezolvare scriptică în noiembrie-decembrie.

Evident, este o formulă prin care statul își fură singur căciula, pentru ca mai apoi să ne-o fure pe a noastră, transferând costul ineficienței sale și al marilor tunuri date bugetului la datoria publică, adică în buzunarele fiecăruia dintre noi. Deși profund imoral și păgubos, acest mecanism ține pe linia de plutire aparatul de stat și serviciile publice esențiale.

Fără un guvern cu puteri depline, rectificările bugetare vor deveni aproape imposibile. Chiar dacă unii cred că asta este o veste bună – o ajustare brutală dar necesară a cheltuielilor statului, se înșeală. Fără rectificări, sistemul medical și numeroase alte servicii publice vor deveni în bună măsură nefuncționale. Dincolo de efectul în lanț pe care îl va genera în economie neplata datoriilor instituțiilor de stat către companiile private, blocarea activității statului va avea un impact major în societate.

Încrederea cetățenilor în stat și în instituțiile democratice se află, oricum, la un minim istoric. Confruntați cu un puhoi de probleme noi, oamenii nu vor mai simți doar neputință, ci și furie.

Va fi o criză cât se poate de reală, nu una abstractă cum pare în rapoartele agențiilor de rating. Și o vom resimți din plin. Pacientul, când i se va spune că spitalul nu mai are bani de analize sau de tratamente oncologice. Antreprenorul, neplătit luni la rând de o primărie sau de o direcție de drumuri, își va trimite angajații acasă. Cei care au rate, care vor scoate din ce în ce mai mulți bani din buzunare, pentru că leul va scădea și mai abrupt. Iar factura imensă la curent, cu care deja ne amenință oficialii din energie, va sosi exact în lunile în care statul nu va mai avea cu ce să le compenseze.

Cu un stat ineficient și enervant ne-am obișnuit. Cu un stat în care pare că nu mai e nimeni la cârmă, nu. Ultimul moment de acest tip pe care l-am trăit a fost când cei care au pierdut bani la FNI dădeau foc la cauciucuri în Piața Victoriei. Este altceva decât hârjoneala interlopilor lui Georgescu cu jandarmii. Efectul asupra moralului colectiv va fi greu de reparat.

Mulți români vor fi și mai tentați să dea crezare mesajelor suveraniste, inspirate și finanțate de la Moscova. Se știe de mult că unul dintre obiectivele războiului hibrid purtat de Rusia este slăbirea încrederii cetățenilor în stat. Cel mai adesea, argumentele care au alimentat această dezbinare au fost false sau deliberat exagerate. Statul român a fost acuzat și de lucruri pe care nu le făcuse, iar problemele lui reale au fost umflate până la caricatură.

Ce se va întâmpla însă atunci când chiar statul nostru va oferi muniție reală propagandei rusești? Când spitalul fără medicamente va înceta să mai fie o știre falsă distribuită de conturi anonime și va deveni o realitate pe care o poate constata oricine la o urgență? Când „statul nu mai are bani” nu va mai fi o minciună, ci un fapt? În acel moment, propaganda nu va mai avea nevoie să mintă. Îi va ajunge să amplifice.

Exact pe acest fundal se va desfășura campania pentru alegerile anticipate. Iar riscurile sunt multiple.

Primul este ca întreaga campanie să fie despre vinovați, nu despre soluții. Fiecare partid îi va acuza pe ceilalți de blocaj, iar alegătorul va reține doar că toți sunt la fel de vinovați. O concluzie care îi avantajează și mai mult pe cei care nu au fost niciodată la putere și care propun să fie dărâmat tot.

Al doilea risc este licitația promisiunilor. Într-o țară fără bani, cu un stat catatonic, cu deficit aflat sub supravegherea Comisiei Europene și cu dobânzi tot mai mari la împrumuturile externe, orice promisiune populistă va fi citită de piețe ca un semnal de alarmă. Fiecare asemenea semnal se va simți instantaneu într-un leu mai slab și într-o datorie mai scumpă, adică în prețuri mai mari pentru toată lumea.

Al treilea risc este cel al manipulării. Am văzut în 2024 cât de vulnerabil poate fi procesul electoral în fața dezinformării și a intervențiilor din afară. De data aceasta, cei interesați ca România să iasă slăbită din alegeri nu vor mai porni de la zero. Vor avea la dispoziție o societate dezorientată, speriată și furioasă, plus dovezile pe care le va fi furnizat chiar statul.

Al patrulea risc este strada. Protestele sunt legitime într-o democrație, dar într-un climat de criză economică și de vid de autoritate ele pot scăpa ușor de sub control. Nu am amintit întâmplător de mineriada din 1999. Pentru mulți dintre cei care au gestionat atunci criza, direct și de la cel mai înalt nivel, implicarea Rusiei a fost absolut evidentă. România își căuta pe atunci drumul spre NATO și Uniunea Europeană, iar Moscova privea această perspectivă cu iritare. Ca și atunci, Rusia va face azi tot ce îi stă în putere pentru a exploata un moment de vulnerabilitate majoră a României.

Și chiar dacă totul se va desfășura fără incidente, nimic nu se va rezolva în ziua votului. Până la învestirea unui nou guvern vor mai trece săptămâni, poate luni. Bugetul pe 2027 va fi executat în regim de douăsprezecimi, datoriile se vor acumula, investițiile vor sta pe loc, iar noul cabinet, de orice culoare ar fi, va moșteni o țară mai îndatorată, mai săracă, mai furioasă și mai greu de guvernat decât cea pe care refuză astăzi să o guverneze actualii lideri.

Iar după vot, economia, statul vor merge mai bine? La cum arată astăzi sondajele de opinie, nu este greu de anticipat care vor fi reacțiile creditorilor internaționali la aflarea rezultatelor. Și impactul asupra împrumuturilor statului și a economiei. Cu cine vor popula instituțiile premianții alegerilor anticipate, când tot ce pun pe masă, zi de zi, e doar discurs mincinos și anti-occidental?

Iar cei care cred că mai degrabă trântesc și viitorul guvern decât să accepte o anumită numire la un minister sau să cedeze o frază din programul de guvernare, au luat oare în calcul acest scenariu? Sunt siguri că alegerile anticipate sunt răul mai mic? Sunt siguri că din niște alegeri organizate în nesiguranțǎ, în sărăcie și în furie vor ieși mai puternici ei și nu cei care se hrǎnesc din aceastǎ furie?