Pentru a înțelege esența cazului Voiculescu trebuie început de la pagina 431 a cărții de memorii a fostului director al CIA, George Tenet – ”At the center of the storm – My years at the CIA”.

”(…) Când a căzut Uniunea Sovietică și Vestul a moștenit Europa de Est, ne-am propus să construim servicii de informații cu ceea era deja disponibil acolo. Exista o probabilitate mare ca aceste servicii să fie infiltrate de agenți sovietici? Sigur. Era o probabilitate mare ca, în timp, să reușim să-i eliminăm de acolo? Din nou, sigur. Ideea era că trebuia să ne asumăm niște riscuri dacă vroiam ca guvernarea să funcționeze…”

Tenet a amintit de strategia CIA în noul spațiu ex-sovietic pentru a explica opoziția sa la decizia luată de neo-conservatorii din preajma lui George Bush, după invazia din Irak, de a nu decapita, ci de a distruge aproape complet cele trei structuri cheie ale regimului Saddam Hussein: partidul Ba’ath, armata și serviciile secrete.

Potrivit celui de-al doilea cel mai longeviv director al CIA, după legendarul Allan Dulles, planul promovat în special de Dick Cheney și Condoleeza Rice a fost profund greșit deoarece, în ciuda justeței morale evidente, a ignorat riscurile eliminării bruște de la putere a tuturor celor ce au condus regimul opresiv al lui Saddam dar au și administrat, în paralel, țara.

În vizunea sa, anii de violențe extreme, de sărăcie, zecile de mii de victime, demonizarea americanilor, întârzierea reconstrucției, care au urmat invaziei în Irak, au fost, toate la un loc, consecința vidului de putere creat prin respingerea propunerii ca oamenii care au avut în mână, zeci de ani, pârghiile puterii, să fie înlocuiți treptat, după ce transferă cunoștiințele lor către o nouă garnitură de tehnocrați și după ce aceștia vor fi capabili să conducă eficient.

În antiteză, a explicat printre rânduri șeful CIA, modelul aplicat în țările est-europene după căderea Cortinei de Fier s-a axat pe un pragmatism incompatibil cu intransigența morală: demiterea eșalonului superior al serviciilor secrete comuniste dar menținerea în noile structuri a majorității șefilor de la nivelurile doi și trei, pentru o perioadă de vreme – abandonarea rapidă a trădătorilor și treptată a celor compromiși, înlocuirea tuturor, într-un orizont rezonabil de timp, cu o nouă generație de profesioniști, pregătită de serviciile de informații occidentale.

Biografia lui George Tenet explică, implicit, și altceva: de ce puținii români care, în anii ’90, cereau cu insistență ca toți securiștii să fie eliminați din noile servicii și din viața publică și judecați pentru crimele și fărădelegile comise, nu au avut nici o șansă de izbândă. Nu atât pentru că erau o minoritate, cât mai ales pentru că în acest demers nu au fost susținuți nici măcar de marile puteri.

Este imposibil de spus acum ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul tranziției lente și care a fost mai degrabă o restaurație, revoluția din decembrie 1989 ne-ar fi adus un val de epurări comparabil cu cel impus de americani în Irak.

Vidul de putere ar fi generat și aici o perioadă de instabilitate violentă? Iar dacă da, judecând după consecințele pe termen lung, care le resimțim și azi, ale anilor pierduți în băltirea post-comunistă girată de Ion Iliescu, ar fi fost, totuși, preferabilă o perioadă de răfuială dură cu trecutul? Ne-ar fi scurtat drumul spre normalitate?

Întrebări tardive. Singura certitudine este că nu doar românii care au susținut punctul 8 al proclamației de la Timișoara și cei ce au demonstrat, în 1990, în Piața Universității – cei onești, evident, nu infiltrații lui Măgureanu – au pierdut partida, ci și americanii. Pentru că, deși fostul șef al CIA nu menționează asta în biografia sa, în cazul României strategia pașilor mărunți s-a dovedit greșită.

Noii moștenitori ai Europei de Est au evitat riscul vidului de putere, dar au subestimat un altul. Sau poate chiar l-au ignorat complet. Acela ca unii dintre securiștii de eșalon secund pe care i-au cruțat din motive tactice să se dovedească mai abili decât ei și să le sufle ”moștenirea” de sub nas. Ceea ce, măcar pentru o vreme, s-a și întâmplat.

Mulți din generația Voiculescu s-au mișcat atât de iute încât până să le vină rândul să fie înlocuiți de oamenii crescuți de occidentali au devenit de nedizlocat. S-au folosit de conexiunile pe care le aveau, de informatorii pe care îi recrutaseră, de dosarele compromițătoare pe care le fabricaseră, de capitalul acumulat sau furat din fondurile de comerț exterior pe care le rulau sub supervizarea lui Ceaușescu cu o pricepere de care, probabil, nici americanii nu i-au crezut capabili și s-au înșurubat și mai tare la cârmă. Iar cei ce ar fi trebuit să-i evacueze din scenă au rămas, pentru mulți ani, cu buza umflată.

Meciul anilor ’90 a fost câștigat de neo-securiștii români în două runde. În prima, cei mai destoinici dintre ei și-au făcut firme. Cei din securitatea internă, ceva mai modeste, cei din DIE, cu o experiență antreprenorială net superioară, au pus bazele marilor frății pseudo-capitaliste care au confiscat toate canalele comerciale folosite, cu puțin timp în urmă, tot de ei, pentru a aduce în țară valuta mult râvnită de Ceaușescu.

Nu a fost nevoie de mult timp ca interesele de afaceri personale ale capilor noilor servicii de informații să se amestece, până la confuzia totală, cu interesele instituțiilor pe care le conduceau. Firmele erau conduse ca niște oficii de spionaj în timp ce prioritățile serviciului erau setate după profilul activităților comerciale ale șefului-patron. Arsenalul informațional și logistic al unor instituții care ar fi trebuit să vegheze la protejarea și promovarea interesului naționl a fost scos la produs – uneori doar ca să țină de șase pentru un transport de contrabandă cu petrol sau țigări, iar ofițerii mai mici în rang sau mai puțini pricepuți la afaceri au căpătat un al doilea salariu de la firma unui superior sau unui camarad.

A doua rundă a început în clipa în care neo-securiștii au devenit suficient de bogați ca să stea pe picioarele lor fără să mai fie nevoie să dețină funcții în servicii. Și-au sporit eficiența delegând controlul asupra structurilor statului celor pe care i-au plasat în funcții de conducere și care, în paralel, aveau a doua slujbă la firmele lor.

Această ultimă rundă s-a încheiat cu victoria categorică în clipa în care au început să controleze jocul politic nu în calitate de foști ofițeri de informații, ci de antreprenori. Adică, nu s-au mai limitat doar la coruperea politicienilor pe care îi aveau cu ceva la mână ci și-au permis să cumpere pe oricine doreau și în plus să finanțeze proiecte politice noi, alianțe, uniuni, fundații, ONG-uri, mișcări de protest și nu în ultimul rând trusturi media care să le susțină inițiativele, dar mai ales să îi demoleze pe adversari.

Cu asemenea ”parteneri”, câtă influență au avut țările occidentale în România? Zero. Presupunând că au apucat să pună măcar o piatră de temelie la el, ce s-a ales de proiectul lor de creare a unor noi servicii de informații, (mai) curate, care să se desprindă, gradual, de influența rusească? Praful.

Un singur exemplu. În 1999, un cuplu celebru de la ICE Dunărea, Dan Voiculescu și generalul Constantin Rotaru, cânta, aparent, două partituri diferite. În timp ce trustul lui Dan Voiculescu înfiera, prin ample campanii media, intervenția NATO în Kosovo, generalul Rotaru, devenit omul numărul doi în Serviciul de Informați Externe, era angrenat, teoretic, în eforturile de a convinge NATO că România este un partener loial și că merită să fie primită în alianță.

Rotaru a ajuns, în 1998, la SIE venind din trustul Intact, iar după trecerea sa în rezervă a revenit lângă Dan Voiculescu, la Intact, cel mai antioccidental trust de presă din România. Oare ce gândeau omologii din serviciile de informații ale țărilor NATO când îl auzeau pe Rotaru vorbind despre dorința sa sinceră ca România să fie primită în alianța nord-atlantică?

Eșecul planurilor în această domeniu a mers, mai bine de zece ani, mână în mână cu dezamăgirea urmată de dezinteresul politicienilor occidentali față de țara noastră. Și așa ar fi rămas, probabil, lucrurile multă, foarte multă vreme, dacă nu ar fi avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001. Nevoia Statelor Unite și a Vestului, în ansamblu, de a se apăra de amenințarea teroristă ne-a repus pe harta intereselor strategice.

Dezamăgirile provocate de parcursul post-revoluționar al României au fost date uitării, iar dezinteresul a lăsat loc unei preocupări intense de a recupera timpul pierdut și de a reconstrui o relație ce părea compromisă pe veci. În acest context, reformarea serviciilor de informații din România a urcat, instantaneu, pe lista proiectelor prioritare iar 2002 este, cel mai probabil, anul în care strategia de care amintea Tenet a început să fie pusă, cu adevărat, în aplicare, în România.

Povestea nu are încă un happy-end (și poate nu va avea niciodată) pentru simplul motiv că România în 2002 era mult diferită de România în 1990. Și nu în bine.

Pe ruinele sistemului dictatorial prăbușit în zilele Revoluției se putea construi temeinic și rapid, cu o fundație nouă și cu un proiect sută la sută în interes național și al parteneriatului cu Occidentul. În 2002, temelia era deja compromisă de practicile mafiote ale majorității șefilor noilor servicii. Pentru a corecta monstruozitățile și a construi mai departe a fost nevoie de mult mai mult timp, de pași și mai mărunți și de un compromis mult mai nociv decât cel pe care îl invoca Tenet ca fiind acceptabil în cazul Irakului.

Vreme de trei ani, până în 2005, la suprafață a fost liniște și părea că nu se întâmplă nimic. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului și cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE. În subteran, însă, lucrurile începuseră să se miște.

Schimbarea de profunzime a devenit vizibilă după venirea la putere a lui Traian Băsescu. O dată cu numirea unei noi garnituri de lideri în fruntea serviciilor de informații au început să fie trecuți în rezervă din ce în ce mai mulți din generalii care puseseră bazele complexului securisto-mafiot cu acoperire capitalistă. Scoaterea acestora din sistem s-a dovedit crucială pentru curățarea și profesionalizarea serviciilor de informații.

Chiar dacă până la reformarea lor completă mai este cale lungă, iar procesul va fi temporizat de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, rezultatele sunt deja cât se poate de vizibile. Contribuția lor la lupta anticorupție este consistentă, iar colaborarea cu serviciile occidentale pe fronturile externe este exemplară. Dorința partenerilor noștri de a avea aici omologi pe a căror expertiză și loialitate să se poată baza a fost îndeplinită. Printr-un efort comun și în interes comun.

Prea mult roz? Așa e. În mijlocul acestui tablou cu peisaj de primăvară stă o imensă pată neagră. Este restul de problemă nerezolvată – degeaba a fost distrusă simbioza malignă dintre foștii securiști deveniți patroni de firme, partide și media și instituțiile din care s-au născut și hrănit dacă nu sunt smulși din toate rădăcinile pe care și le-au înfipt în societatea. ”Weeded out” este termenul pe care Tenet l-a folosit referindu-se la înlăturarea agenților infiltrați.

În cazul României sensul în care fostul șef al CIA a folosit cuvântul este insuficient. Iar ascensiunea Voiculescu dovedește pe deplin limitele a tot ceea ce s-a întreprins pînă acum pentru asanarea societății. Pentru a scăpa de efectele anilor în care securiștii au fost lăsați să necrozeze toate instituțiile democratice și mecanismele economiei de piață este nevoie ca ei să fie smulși și din acestea, nu doar din serviciile de informații.

De ce nu s-a întâmplat asta? Cu unii s-a întâmplat. În ultimii ani, mai mulți generali SRI corupți au fost condamnați și scoși complet din joc. Există și cazuri de oameni de afaceri cu procese pe rol, condamnați în primă instanță sau chiar definitiv, care se pare că și-au învățat lecția și bagă capul la cutie: Puiu Popoviciu, George Copos, Gigi Becali. Dar de piesele grele nimeni nu a îndrăznit să se atingă decisiv. În asta constă problema cu Dan Voiculescu.

Cel mai bun mod de a-i smulge rădăcinile este desecretizarea totală a arhivei ICE Dunărea, adică inclusiv a dosarelor AVS (Aport Valutar Străin). S-a și încercat asta în ultimul an de mandat al lui Cătălin Harnagea în fruntea SIE. De ce nu a preluat ideea Traian Băsescu? Foarte probabil pentru că o astfel de mișcare îl depășește până și pe el.

Arhiva întreprinderii de comerț exterior unde s-a format Voiculescu este interesantă nu neapărat pentru operațiunile derulate înainte de 22 decembrie 1989, cât mai ales pentru a afla unde au ajuns banii după căderea lui Ceaușescu. Desecretizarea ei, însă, ar duce, probabil, nu doar la prăbușirea imperiului Voiculescu ci și a multor altora din serviciul în care au activat. Teama de a genera imense pagube colaterale a fost mai mare. Și instinctul de supraviețuire al serviciului a învins.

Dar dacă arhiva completă a ICE Dunărea este, încă, prea fierbinte, de ce nu a fost luat serios la întrebări în legătură cu alte zeci de afaceri și mii de contracte ale firmelor lui, încheiate după 1990? Chiar toate au fost și sunt perfect legale? Dacă da, înseamnă că Voiculescu este un capitalist și politician onest și noi ceilalți care îl bănuim de tot felul de malversațiuni suntem niște ticăloși.

Din 2005 încoace, de când l-a numit ”soluția imorală”, Traian Băsescu nu a îndrăznit să depășească o anumită limită în conflictul cu Voiculescu. Parcă cineva i-a trasat o linie și i-a spus ”peste ea nu ai voie să treci”. DNA i-a blocat noi afaceri dubioase pe care a încercat să le deruleze prin oamenii lui de casă, Pantiș, Sereș, dar nu s-a atins de cele vechi.

Ceea ce este foarte straniu deoarece Voiculescu nu a arătat că ar avea vreo limită în raport cu Traian Băsescu. L-a suspendat de două ori. Așa că fie lui nu i-a pus nimeni vreo barieră, fie nu i-a păsat de ea. De aici, un avantaj imens în relația cu președintele și în mod cert și cu instituțiile statului care îi puteau veni de hac instantaneu dacă ar fi primit undă verde.

Imunitatea foarte stranie pe care Voiculescu a primit-o chiar și după 2005 și împotriva căreia Băsescu a părut neputincios este unul din marile mistere ale perioadei post-decembriste. Și este greu de crezut că asta nu are nimic de a face cu trecutul celor doi dinainte de 1990, cu structurile statului în care au activat.

Indiferent de cauze, însă, libertatea de care a continuat să se bucure Voiculescu și după intrarea României în NATO a contrazis flagrant trendul de reformă a instituțiilor statului și a mecanismelor democratice. În loc ca influența sa în societate să se diminueze, cum li s-a întâmplat altor frați de arme, a crescut și mai mult. Când mulți camarazi de ai lui au ajuns să fie chiar condamnați la închisoare el a fost la un pas de a pune mâna pe președinția României.

Voiculescu a devenit centrul de comandă al mișcării de blocare a parcursului democratic și pro-occidental al României în cea mai pro-occidentală perioadă a acestei țări din ultimii 60 de ani. Iar cei ce l-au ajutat și protejat, mimând loialitatea față de direcția strategică a țării, întocmai cum o făcea și generalul Rotaru în timpul intervenției NATO în Kosovo, sunt la fel de vinovați ca și el.

Nu ne rămâne decât să sperăm că vor înțelege măcar acum că evoluția României nu se va poticni de Voiculescu, după cum nu s-a blocat nici la Ceaușescu și că mai devreme sau mai târziu și Felix va deveni un minuscul capitol negru în istoria țării.

Editorial publicat, în iunie 2013, în România liberă

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cine-l-a-protejat-pe-voiculescu-dupa-2005–304179