Au ceva în comun Călin Georgescu, George Simion, Péter Magyar și mișcarea studențească din Serbia care a câștigat alegerile de duminică? Da. Toți au adunat capital politic și au performat electoral pentru că au știut să canalizeze spre urne furia oamenilor față de un stat care pare să lucreze pentru cei care îl conduc, nu pentru cei din ale căror taxe trăiește. Corupția nepedepsită, privilegiile și sentimentul că legea îi ocolește pe cei puternici au alimentat, în proporții diferite, toate aceste ascensiuni. Cu mult mai mult decât orice temă economică sau de politică externă.

Asemănările se opresc aici. Georgescu și Simion sunt ultimii care ar trebui să deschidă gura despre justiție și respectarea legii. Este o chestiune de timp până ce afacerile lui Simion cu banii primiți de AUR de la stat vor deveni dosare penale, dacă nu cumva s-a întâmplat deja. Matrapazlâcurile de mic mafiot ale lui Georgescu sunt de notorietate, i-au adus deja arestarea preventivă și e destul de probabil ca totul să se încheie cu o condamnare serioasă.

Georgescu și Simion ar trebui să fie ei înșiși subiecți ai furiei populare. Dacă reușesc să profite de pe urma frustrării celor dezamăgiți de mersul justiției, este doar pentru că există infractori mai mari și mai detestați în politică, cu istorii mult mai vechi și mai bine documentate. Prin comparație cu marii combinatori din complexul industrial politico-mafiot, cei doi par niște găinari.

În shimb, au știut să folosească această revoltă pentru a vinde un proiect așa-zis suveranist, în realitate prorus și ostil Occidentului, în care promisiunea dreptății vine la pachet cu demolarea încrederii în instituțiile democratice. Cum ar face ei justiție, ce mecanisme ar pune în mișcare și ce garanții ar avea cetățeanul împotriva abuzurilor rămân detalii pe care propaganda le ocolește cu grijă.

Faptul că Georgescu și Simion sunt justițiari de TikTok pare să-i liniștească pe mulți din conducerea statului. Își spun, probabil, că nu există riscuri câtă vreme doi maimuțoi umflați cu like-urile furnizate de mașinăria de propagandă a Kremlinului sunt purtătorii de drapel ai revoltei față de achitările dubioase de la Înalta Curte, față de imunitatea unor mari mafioți, față de revendicările salariale sfidătoare ale judecătorilor. Dar nu se uită unde trebuie. Ar trebui să studieze atent ce se întâmplă deja de luni bune în Ungaria și ce e pe cale să înceapă în Serbia.

Acum zece ani, Bruxelles-ul dădea România drept model de urmat, iar Ungaria lui Orbán era exemplul clasic de stat confiscat.

Săptămâna trecută, la Budapesta, a fost arestat György Matolcsy, omul care a condus banca centrală a Ungariei în anii lui Orbán. Este suspectat de gestiune frauduloasă într-o anchetă privind fundațiile băncii centrale, care vizează active de aproape 1,4 miliarde de euro.

Arestarea a venit după cererea lui Magyar de blocare a transferurilor suspecte de bani în străinătate, după înființarea unui oficiu de recuperare a activelor și după solicitarea de aderare la Parchetul European, refuzată ani la rând de Orbán. Promisiunea din campanie a început să fie urmată de măsuri concrete. Cât de departe vor merge anchetele și cât de solidă va fi noua construcție instituțională rămâne de văzut. Dar schimbarea de direcție este evidentă.

La Belgrad, totul a pornit de la copertina gării din Novi Sad, care s-a prăbușit în noiembrie 2024 și a ucis 16 oameni. După aproape doi ani de proteste, lista de candidați pentru Parlament susținută de studenți a câștigat alegerile cu un program care începe cu o poliție specializată, formată din oameni verificați, care să lucreze sub autoritatea procurorilor, ferită de controlul politicienilor. Urmează confiscarea averilor dobândite ilegal, lustrația și auditarea proiectelor de infrastructură, inclusiv a celor clasificate.

Câștigătorii alegerilor din Serbia abia urmează să treacă testul guvernării. Deocamdată, au demonstrat că o promisiune credibilă de a curăța statul poate învinge o megastructură de putere care părea invulnerabilă.

La București, în schimb, răbdarea cetățenilor continuă să fie tratată ca o resursă inepuizabilă.

Raportul Comisiei Europene privind statul de drept, publicat în iulie, arată că numărul condamnărilor definitive în cauzele DNA a scăzut de la 391 în 2024 la 289 în 2025. Instanțele au continuat să închidă prin prescripție inclusiv dosare de corupție la nivel înalt. Marius Voineag, pe când era șef al DNA, descria prescripția drept cea mai serioasă amenințare la adresa muncii procurorilor anticorupție. Doar 41% dintre români apreciază favorabil independența justiției, față de 48% în 2022. Iar 55% spun că sunt afectați personal de corupție, aproape dublu față de media europeană.

Cifrele descriu o problemă pe care oamenii o știu și fără să citească rapoartele Comisiei: legea lovește tot mai rar în cei care au bani, funcții și relații.

Poate că schimbările de la Budapesta și de la Belgrad nu ar fi devenit foarte relevante și la București dacă România ar duce-o bine. Dacă, după ani de creștere economică solidă, nu am fi frânat brusc, devenind singura țară din regiune aflată în pragul recesiunii. Și din ce motiv? Dezmățul bugetar al unor politicieni care au sacrificat stabilitatea economică a țării pentru a nu rata o iluzorie victorie în alegerile prezidențiale din 2024.

Nu există moment mai prielnic pentru a privi atent ce fac politicienii și rețelele lor cu banii publici decât atunci când statul le cere tot oamenilor de rând să strângă cureaua. De aceea, ce se întâmplă în Ungaria și în Serbia nu va rămâne doar în buletinul de știri externe.

Schimbările de la granița de vest se vor infiltra în întrebările zilnice pe care și le pun românii, din ce în ce mai apăsat, despre cauzele sărăcirii. Și vor deveni din ce în ce mai prezente pe măsură ce vor crește în intensitate discuțiile despre majorarea taxelor pe proprietate, a impozitelor și a prețurilor la utilități.

Austeritatea însoțită de impunitate este o combinație explozivă. Iar cei care cred că o pot gestiona cu explicații despre deficit și cu apeluri la responsabilitate nu par să fi înțeles mare lucru din ascensiunea lui Georgescu și a AUR. Și cu atât mai puțin din ce se întâmplă la Budapesta și la Belgrad.

Oamenii trebuie să vadă cu ochii lor că povara redresării o suportă și cei care au contribuit la criză. Că statul recuperează banii furați cu aceeași hotărâre cu care îi caută pe cei încă nefurați în buzunarele contribuabililor.

Anchetele le fac procurorii, iar sentințele le dau judecătorii. Nici președintele, nici guvernul nu pot face dosare în locul DNA sau al DIICOT și nu pot dicta soluții instanțelor. Orice încercare de a interveni în anchete ar compromite chiar cauza pe care pretinde că o servește.

Dar independența justiției nu îi scutește pe politicieni de propriile obligații. Guvernul răspunde pentru legi, resurse și funcționarea administrației fiscale. Președintele poate cere explicații despre blocajele instituționale, poate pune problema cooperării dintre instituții în limitele competențelor legale și poate cere socoteală public pentru angajamentele asumate. Poate și ar trebui să vorbească și mai apăsat despre achitările revoltătoare. Are suficiente pârghii pentru a face din combaterea marii fraude o prioritate reală a statului.

România a mai trecut printr-un asemenea moment. În 2010, în plină criză bugetară amplificată de costul inacțiunii din 2009, an cu alegeri prezidențiale, CSAT, prezidat de Traian Băsescu, a adoptat o hotărâre privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu nouă domenii prioritare de intervenție. Instituțiile cu atribuții în domeniu au fost chemate să lucreze împreună. Frauda care secătuia bugetul a început să fie tratată ca o problemă de securitate economică, iar schimbarea s-a văzut ulterior în dosare care au ajuns până la oameni considerați intangibili.

Scriam în februarie 2015, într-un moment de vârf al luptei anticorupție: „Dacă toate aceste instituții, dacă șefii lor nu ar fi început să lucreze împreună, așa cum s-a stabilit în una dintre ședințele cruciale ale CSAT prezidate de Traian Băsescu, nici Năstase, nici Hrebenciuc, nici Vîntu, nici Voiculescu, nici Alina Bica, nici Dorin Cocoș, nici golanii din fotbal, și câți alții, nu ar fi fost astăzi după gratii.”

Au existat și atunci protecții suspecte, jocuri politice ale unor șefi de instituții și, după cum s-a constatat ulterior, practici incompatibile cu statul de drept. Erori și abuzuri care trebuie recunoscute și asumate, tocmai pentru a nu fi repetate. Ele nu șterg însă rezultatele: rețele majore de fraudare a banului public au fost lovite, iar politicieni și oameni de afaceri care credeau că au imunitate pe viață au aflat că legea li se aplică și lor.

Nicușor Dan a pus deja problema evaziunii fiscale în CSAT. La prima ședință din mandatul său, în iunie 2025, a numit-o „vulnerabilitate majoră” pentru securitatea economică a României. Au fost anunțate controale mai riguroase, digitalizarea fiscului și recuperarea prejudiciilor.

Ce s-a întâmplat de atunci? Care dintre măsuri funcționează, care s-au blocat și cine răspunde pentru blocaje? După mai bine de un an, președintele ar trebui să poată pune pe masă și altceva decât obiectivele dintr-un comunicat.

Cu atât mai mult cu cât, în aprilie, și-a asumat public numirile la vârful parchetelor. Cristina Chiriac la Parchetul General, Viorel Cerbu la DNA și Codrin Miron la DIICOT au fost propuși de ministrul Justiției, Radu Marinescu, omul PSD. Nicușor Dan i-a apărat cu o intensitate care i-a surprins pe mulți. „Dacă eu greșesc, peste 4 ani voi fi penalizat”, le-a răspuns criticilor.

Scriam în mai că, prin acest sprijin explicit, președintele a făcut ca performanța parchetelor să intre în fișa de evaluare a propriului mandat. A garantat pentru oamenii care le conduc. Iar această garanție va fi judecată după rezultate, oricât de incomod ar deveni asta pentru Cotroceni.

Mandatele lor au început în aprilie și durează trei ani. Un bilanț ar fi prematur. O evaluare a primelor șase luni este, însă, cât se poate de legitimă. Mai ales într-o țară căreia i se cere de ani de zile să aștepte relansarea anticorupției.

Nici guvernul nu se poate ascunde în spatele procurorilor. Cabinetul Niculescu abia a fost învestit, iar PSD a descoperit ieri reforma statului: comasarea voluntară a localităților mici, reducerea și comasarea agențiilor, reorganizarea sau lichidarea companiilor de stat cu pierderi.

Bine că a descoperit-o!

Doar că reorganizarea instituțiilor trebuie însoțită de răspunderea celor care le-au căpușat. Altfel, dispar niște căsuțe din organigramă, iar rețelele care au trăit din ele se mută, cu tot cu contracte și protecții, în căsuțele rămase.

Magyar și studenții sârbi au câștigat oferind un răspuns credibil nevoii de dreptate. La Budapesta, promisiunea a început să fie verificată prin acțiuni. La Belgrad, urmează testul. Dar în ambele cazuri alegătorii au arătat cât capital politic există pentru cei care se angajează să elibereze statul de rețelele care îl parazitează.

La noi, fiecare dosar prescris și fiecare nou sacrificiu cerut contribuabilului onest, în timp ce marii beneficiari ai fraudei rămân protejați, credibilizează discursul calp al suveraniștilor. Aceștia nu trebuie să demonstreze că vor și știu să facă dreptate. Le este îndeajuns să arate că nu o fac ceilalți.

Cea mai eficientă lovitură împotriva acestei propagande ar fi ca statul să înceapă să le sufle de sub nas argumentele: dosare solide, duse până la capăt înainte de prescripție, averi ilicite confiscate și bani recuperați la buget, indiferent de partidul care i-a protejat pe vinovați. Un asemenea rezultat valorează mai mult decât o sută de campanii împotriva dezinformării. Pentru că va da cetāțenilor motive palpabile să-și recapete încrederea în autorități.

Furia oamenilor va continua să caute un răspuns politic. Nicușor Dan și guvernul au încă șanse să arate că statul poate lucra și pentru cei care îl plătesc. Dacă le ratează, Georgescu și AUR vor continua să culeagă beneficiile. Iar nota de plată va ajunge, cum scriam în mai, direct la Cotroceni.