Se vorbește prea puțin despre miracolul petrecut în ultimii ani la Opera din București. Despre renașterea unei instituții, la care au contribuit câțiva profesioniști români (și care au avut parte mai degrabă de critici și de acuzații decât de aprecieri), alături de mai mulți artiști străini pentru care Opera Națională București a devenit nu doar o provocare, dar și a doua casă.
A scris despre asta, ieri, și New York Times, printr-o cronică la un spectacol desfășurat la New York, în onoarea baletului Operei București. Este o cronică profesionistă, care nu trece cu vederea imperfecțiunile spectacolului, dar care, în esență, spune că baletul de la București își face loc pe marile scene ale lumii.
Nu e deloc puțin! Pentru că avem numeroase talente individuale recunoscute la nivel internațional, dar foarte puține instituții care se pot mândri cu aceeași performanță. Este infinit mai greu să smulgi o instiuție românească din chingile mediocrității, ale birocrației, ale nepăsării, decât un singur om.
Și chiar dacă mai are de corectat și îmbunătățit pe ici, pe colo, Opera Națională București este deja un imens succes. O spun nu doar spectacolele puse în scenă aici, nu doar faptul că au reușit să vândă conceptele regizorale altor Opere prestigioase din lume, dar și poveștile de viață din spatele lor.
Povești care ne permit să confirmăm că și în acest caz, secretul reușitei stă în calitatea oamenilor care o fac posibilă. Oameni dedicați care reușesc să atragă lângă ei talente, alți oameni dedicați, care acceptă să pornească de la zero, să renunțe la confortul unei cariere bine așezate pe șine, să înfrunte adversități, într-o țară extrem de creativă în a inventa piedici la fiecare pas. Așa se naște un miracol, așa poate renaște și o țară.
Una dintre aceste povești este cea a lui Dawid Trzensimech, un balerin polonez, care a renunțat la poziția de solist al baletului Operei Regale din Londra pentru a dansa la Opera Națională București. Iată ce spunea recent pentru ”Formula As”:
”Dansul a fost visul meu din copilărie, iar prezența ca solist în compania Royal Ballet din Londra, o încununare a lui. Dar performanța aceasta presupune o muncă titanică. Este o zidire de viu, care te anulează ca persoană particulară. Nu-ți mai lasă deloc „timp personal”. Pur și simplu, ajungi să ieși pe scenă și în loc să-ți spui că ești pregătit pentru zbor – „Gata! Vreau să dansez!” – ești speriat, ți-e teamă să nu ratezi evoluția, din cauza oboselii. Firește, erau și momente bune, dar tot mai rare…
În orice caz, deja prin 2013, intrasem într-o perioadă de beznă profundă. Nu mai eram deloc mulțumit cu viața mea, căzusem într-o stare de depresie, dar cel mai grav era că nu primeam de nicăieri ajutor pentru a depăși impasul și a simți că evoluez. A fost, poate, și vina mea, fiindcă nu m-am plâns niciodată, n-am cerut să fiu ajutat, am făcut-o pe „durul”, la fel ca toți ceilalți dansatori care poartă pe față tot timpul masca învingătorilor, a oamenilor fără probleme. O vreme, am sperat că negura asta din interiorul meu avea să se ridice de la sine, dar nu s-a întâmplat așa. De la un punct încolo, am ajuns să mă trezesc chiar și pe scenă, în timp ce dansam, întrebându-mă „Ce caut eu aici? De ce mai dansez?”. Iar asta îmi aprofunda și mai mult disperarea.
Profesia asta e incredibil de dificilă și dacă plăcerea, bucuria dispar, efortul devine o corvoadă. Mă bătea chiar gândul să renunț pentru totdeauna la dans și să fac altceva. Dar într-o zi am aflat că Johan Kobborg (n. red. unul dintre balerinii-vedetă ai scenelor londoneze din ultimul deceniu, care a lucrat mulți ani pentru compania Royal Ballet) s-a alăturat companiei de balet din București, în postura de director artistic. Lucrasem cu el în Londra și-i datoram unele dintre cele mai luminoase amintiri profesionale: el a fost cel care m-a ales din rândurile corpului de balet și mi-a dat ocazia să-l dansez pe James, din spectacolul său „La Sylphide”, în 2012.
Faptul de a lucra cu Johan a fost o sursă extraordinară de inspirație, dar am și simțit că, sub îndrumarea lui, mă „îmbunătățeam”, că, într-adevăr, deveneam mai bun ca balerin. Pe la începutul verii lui 2013, m-am întâlnit cu Johan, în Londra, și el mi-a spus: „Dacă la un moment dat o să ai ceva timp, mi-ar plăcea foarte mult să vii să dansezi în niște spectacole, la București, ca invitat.” În octombrie, când, realmente, am simțit că nu mai suport, i-am scris și l-am întrebat dacă mai crede că mi-aș putea găsi un loc la București, iar el mi-a răspuns imediat: „Sigur că da. Întotdeauna vei avea un loc aici. Dar ești sigur că asta e ceea ce vrei să faci?”.
M-a bucurat mult faptul că l-am simțit răspunzându-mi ca un om, ca un prieten, nu ca un manager care vrea „să pună mâna” pe cineva valoros. Era sincer îngrijorat din pricina mea, dar tocmai grija lui mi-a dat acel impuls de încredere de care aveam nevoie. N-am dormit toată noaptea, am căutat să aflu cât mai multe informații despre București și compania de balet de aici și, a doua zi de dimineață, în ciuda opoziției prietenilor, am decis că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmez. Mi-am dat demisia de la Royal Ballet și-așa am ajuns la București.”
Cronica spectacolului de la New York, în onoarea baletului Operei Naționale București, aici: