„Este o idee socialistă… Nu poți să fii de acord cu eliminarea restituirii în natură.” Dacă vă imaginați că replica de mai sus este a unui fost proprietar indignat că actualul Guvern vrea să-i dea înapoi doar 15% din ce i-au luat comuniștii, vă înșelați. Cuvintele îi aparțin lui Victor Ponta, nimeni altul decât liderul partidului care, în calitatea sa de urmaș al PMR și PCR, s-a achitat cu brio de obligația istorică de a bloca vreme îndelungată orice fel de restituire sau recompensă cuvenită proprietarilor deposedați abuziv.
Și care nu doar că nu s-a simțit dator să dea înapoi averile uzurpate de înaintașii sosiți pe tancuri de la Moscova, dar a și legiferat ceea ce nici măcar Ceaușescu nu a îndrăznit: dreptul de proprietate asupra bunurilor furate. Pentru că exact asta a făcut Legea 112 din 1995, promovată de PDSR alături de tovarășii lor din PUNR, PRM, PSM, PDAR, care a dat chiriașilor din imobile naționalizate dreptul să le cumpere la prețuri derizorii.
Această cinică inversare de roluri, prin care epigonii celor ce s-au înșurubat în vilele și apartamentele furate au ajuns să plângă de mila celor jefuiți și aruncați în stradă și să pretindă că le țin partea, este doar ultima dintr-o lungă serie de aberații care au definit răspunsurile noii puteri la trei teme esențiale ale României post-1990 – cum reparăm imensele nedreptăți comise de statul comunist, care sunt termenii reconcilierii dintre opresori și victime și, mai ales, cum poate fi împiedicată în viitor agresiunea castei conducătoare asupra majorității cetățenilor.
Dacă Victor Ponta chiar ar crede ce spune, atunci critica la adresa intențiilor Guvernului de a plafona despăgubirile și pledoaria implicită în favoarea restituirilor în natură și complete, indiferent cât ne-ar costa ele, ar fi trebuit să fie precedată de o delimitare față de poziția anterioară a PSD în această chestiune. Pentru că dincolo de eșecul monumental al actualei puteri, la care mă voi referi mai jos, păcatul originar în această problemă aparține in integrum partidului pe care îl conduce.
Este cel puțin un semn de schizofrenie să susții că a compensa cu doar 15% furtul comis în 1950 este o nouă nedreptate strigătoare la cer, dar să nu condamni ani întregi de politică înverșunată pe care propriul tău partid a dus-o împotriva oricărei despăgubiri, chiar și de unu la sută. Ca să nu mai vorbim de faptul că Victor Ponta era membru al Guvernului în momentul în care PSD a promovat celebra Lege 10, care a acutizat și mai tare conflictul dintre proprietari și chiriași, generând un număr imens de procese la CEDO și de sentințe împotriva statului român.
Victor Ponta a renunțat fără prea multe explicații la ideea rostită, probabil, în pripă de a condamnda mineriada din iunie 1990, deoarece ar fi însemnat un afront direct adus președintelui onorific, Ion Iliescu. De aceea, șansele ca el să atace discursul istoric rostit de Iliescu la Satu Mare în 1994, împotriva sentințelor judecătorești de retrocedare, sunt ca și inexistente. A condamna acel discurs ar echivala cu a dezavua sprijinul total pe care predecesorul său l-a acordat întregii nomenclaturi comuniste pentru a se împroprietări definitiv cu locuințele de lux în care îi repartizase Partidul Comunist Român. Ar însemna, de fapt, un atac împotriva castei care l-a susținut în întreaga sa cariera politică și fără al cărei sprijin ar fi rămas un simplu procuror.
Fără această delimitare însă, nici Ponta, nici alt pesedist, oricât de inocenți și bine intenționați ar dori să pară, nu au dreptul să invoce exemplul Ungariei, care a decis de la bun început să limiteze despăgubirile. Nimeni nu i-a împiedicat pe Ion Iliescu și ai săi, timp de un deceniu, să dea o lege similară celei din Ungaria. Și pentru care, în mod cert, proprietarii i-ar fi fost, la acea vreme, recunoscători. Pentru că, într-adevăr, între perspectiva de a nu primi niciodată nimic (așa cum se conturase ea imediat după decembrie 1989, când FSN defila cu „Vin moșierii!” și „Voi n-ați mâncat salam cu soia!”) și a primi totuși ceva, a doua variantă le-ar fi surâs mult mai mult.
Însă nu gesturile retorice ar fi cea mai bună dovadă că PSD și-a schimbat optica în chestiunea retrocedărilor. Nu este nevoie să i se dea peste nas lui Iliescu pentru ce a făcut în trecut. Mult mai eficient ar fi un sprijin prezent și concret pentru corectarea nedreptăților începute de PSD și continuate prin alte metode de PNL și PDL. Iar un pas important ar fi recunoașterea nulității de drept a tuturor naționalizărilor operate conform Legii 92 din 1950, care a dispus trecerea în proprietatea statului a unui număr imens de imobile.
Motivul juridic pentru un astfel de demers este binecunoscut tuturor celor ce se luptă de 22 de ani să-și recupereze casele luate abuziv și a fost invocat de mii de ori fără ca nici o autoritate să-l ia în seamă: Legea 92 a fost neconstituțională! Iar argumentația este cât se poate de evidentă.
În timp ce articolul 3 al Legii 92 spune: „Imobilele naționalizate trec în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel”, Constituția Republicii Populare Române, adoptată în 1948, garanta proprietatea privată și spunea că exproprierile se pot face doar contra unor despăgubiri drepte. Iată cele două articole:
„Art. 8. – Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.
Art. 10. – Pot fi făcute exproprieri pentru cauza de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.”
Dacă pentru regimul de atunci Constituția nu valora doi bani, nu același lucru ar fi trebuit să se întâmple după 1990. Legea 92 din 1950, aflată în contradicție flagrantă cu legea fundamentală de la acea vreme, trebuia declarată nulă și la fel toate efectele ei. Consecința: dreptul de proprietate trebuia reconstituit potrivit situației anterioare acestei legi, care a golit de legitimitate raporturile juridice dintre statul român și un număr important de cetățeni.
Nici o rezolvare de profunzime a problemei proprietăților confiscate abuziv nu poate ignora nevoia de a restabili legitimitatea demersurilor statului în această privință. Iar legitimitatea nu se poate recâștiga decât prin recunoașterea ilegalităților care au compromis-o în urmă cu 62 de ani și repararea lor juridică. Discuția despre sume de bani și termene de plată este subsecventă.
Ar fi o surpriză foarte plăcută ca PSD să facă un gest de penitență, chiar și tacită, și să susțină, după 22 de ani de rătăciri, un gest de autentică reparație. După cum spuneam însă, șansele sunt mici, în condițiile în care nici foștii, nici actualii lideri nu fac gesturi concrete care să demonstreze palpabil că ar regreta vreuna dintre erorile comise.
Obligația principală pentru a repara definitiv această problemă revine însă PDL-ului, partidul care dintr-un punct de vedere a făcut chiar mai mult rău decât neo-comuniștii lui Iliescu. În ultimii ani, numeroși activiști și funcționari publici arondați acestui partid au dat speranțe foștilor proprietari fie doar pentru a-i amăgi, fie – cel mai grav – pentru a-i jecmăni încă o dată.
În declarația de la Satu Mare, din 1994, Iliescu spunea așa: „Toate hotărârile adoptate de judecători n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate câtă vreme o lege nu stabilește în ce context, cum se pune în proprietate un proprietar naționalizat sau aflat într-o situație legală. Asta e problema de fond. Am auzit că și în București se deschid procese, iar ICRAL-ul, care reprezintă interesul public, nu se prezintă la proces. Și aici, fără îndoială, apar abuzuri și mercenariat. Sunt plătiți. Ei, ca persoane, funcționarii din aceste instituții, nu mai merg să apere interesele chiriașilor și interesul public. Atunci, instanța judiciară n-are decât partea care pledează pentru, și cedează. N-ar trebui să cedeze pentru că nu au acoperire legală”.
Declarația arată clar că fostul președinte, pentru care „proprietatea este un moft”, era preocupat exclusiv de „dreptul” chiriașilor și absolut deloc de cel al proprietarilor. Dovadă că în anul următor avea să consolideze abuzul din 1950 cu unul și mai mare, legalizând proprietatea chiriașilor asupra imobilelor furate. Cu toate acestea, merită reținut avertismentul pe care l-a dat privind mafia ce lua naștere la nivelul instituțiilor statului și al tribunalelor pentru a profita de pe urma retrocedărilor. Pentru că această mafie avea să ajungă la apogeu zece ani mai târziu, după adoptarea legii, sub protecția a numeroși politicieni, funcționari, prefecți și primari de toate culorile politice, dar, în ultimii doi ani, în special de la PDL.
Este cât se poate de lăudabil că Mihai Răzvan Ungureanu s-a decis nu doar să pună ordine în afacerile Agenției Naționale pentru Restituirea Proprietății, dar și să dea pe mâna procurorilor faptele celor ce au condus-o și să vorbească public pentru prima oară despre ele. De asemenea, este de remarcat și că a avut tăria de a fi mesagerul veștii proaste că statul a ajuns într-o fundătură și nu are resurse să-i despăgubească integral pe foștii proprietari. Dar asta nu va împiedica imaginea negativă generată de eșecul cataclismic înregistrat în acest proces să se răsfrângă și asupra guvernului său. Pentru că este un eșec al PDL, principalul său susținător și al forțelor de dreapta, în general, din care face parte.
Legea 247 din 2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, care a modificat radical legea boantă a Guvernului Năstase, a fost una dintre cele mai așteptate măsuri reparatorii pe care forțele de dreapta le-au promis celor deposedați pentru a doua oară de regimul Iliescu. Rezultatele, la șapte ani de la adoptare, sunt catastrofale. Ponderea de doar 9% dosare rezolvate din totalul de 170.000 de dosare depuse la ANRP a doborât cele mai pesimiste așteptări.
Acest rezultat, ca și recunoașterea faptului că statul nu va avea niciodată resurse pentru a se achita de obligațiile financiare pe care și le-a asumat ridică un semn uriaș de întrebare. Au știut cei ce au promovat legea încă de la început că va fi un eșec, că nu există nici logistica, nici banii pentru a onora promisiunile de despăgubire? A fost, de fapt, un bluf cu speranțele a sute de mii de români?
Mai mult decât o eventuală eroare de calcul, ce nu pot ierta foștii proprietari este corupția care a sufocat toate mecanismele și instituțiile implicate în punerea în posesie sau despăgubire. Iar politicienii și funcționarii care au profitat de ea, sau doar au știut și au tăcut, se fac vinovați de un al treilea jaf la adresa victimelor naționalizărilor. Pentru că este bine știut, numeroși proprietari au trebuit să cedeze drepturile litigioase pe sume derizorii pentru că știau că altfel nu vor vedea nici un leu. Pe hârtie ei au căpătat înapoi case sau terenuri de milioane, dar 90% din sumele pentru care au fost valorificate au revenit samsarilor, fie ei angajați la primărie, la ANRP, magistrați, avocați, și mai sus, prin cotloanele piramidei șpăgilor, au ajuns să alimenteze politicieni și partide.
Cifrele corupției din acest sistem, vehiculate confidențial, de ordinul zecilor sau chiar sutelor de milioane de euro, sunt atât de mari încât nu lasă loc decât unei singure concluzii: începând cu 2005, un întreg mecanism cu spate politic a fost pus la cale deliberat pentru a-i deposeda încă o dată pe foștii proprietari de ceea ce li se cuvine. Iar hățișul birocratic creat în jurul ANRP, în principal, nu a fost o consecință a unui eșec administrativ, ci un instrument gândit special pentru a bloca accesul la despăgubiri și pentru a canaliza toate dosarele către mafia retrocedărilor.
Degeaba imaginea lui Emil Boc a fost cea a unui premier integru dacă sub el, întocmai ca și sub Ion Iliescu, a crescut o monstruozitate. Iar datele care au fost prezentate acum o lună de noua șefă a ANRP sunt elocvente: un număr imens de dosare pe baza cărora s-au emis decizii de despăgubire pe fond funciar nu aveau nici măcar un certificat de moștenitor! Și, cel mai important, plata nu s-a făcut cronologic, în ordinea emiterii titlurilor de plată. Singurul criteriu, probabil, a fost cuantumul șpăgii. Altfel, cum poate fi justificat faptul că în unele cazuri banii s-au dat în aceeași zi în care a fost emis titlul, iar în altele banii nu s-au plătit nici după câțiva ani?
Nu doar PDL are de dat explicații privind jaful de la ANRP. Și liberalii ar trebui să-și asume moștenirea Agenției în perioada în care premier a fost Călin Popescu Tăriceanu, iar șefă era Ingrid Zaaraour. Pentru că raportul Curții de Conturi pe 2008 invocă exact aceleași nereguli pe care le auzim astăzi despre mandatul celebrei Crinuța Dumitrean: au fost făcute evaluări după bunul plac și „s-au emis titluri de despăgubire în lipsa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sau calității de moștenitor a fostului proprietar”.
Cu toate acestea, pentru că în ultimii trei ani controlul ANRP le-a aparținut în exclusivitate, pentru că în mandatul lor Guvernul admite incapacitatea de a plăti integral despăgubirile, dar mai ales amploarea corupției, iar firele numirilor politice indică o complicitate la vârful partidului, PDL va fi considerat principalul responsabil de acest eșec multiplu: de legiferare, de administrare, de materializare a dorințelor unui număr important dintre alegătorii săi, de moralitate, de reparare a unei nedreptăți istorice.
Dintre toate, ultimul va cântări cel mai greu. Pentru că nimic nu evidențiază mai clar, în România, onestitatea convingerilor și dorința sinceră ca această țară să evolueze decât modul în care o persoană sau un partid se raportează la cel mai traumatizant moment din istoria noastră: instaurarea comunismului.
Editorial publicat în România Liberă, în 12 aprilie 2012