Alegerile europarlamentare din România ar putea fi cele mai dure din toată Uniunea. Surprinzător? Da! Anvergura pregătirilor de luptă ale partidelor și a resurselor pe care sunt gata să le pună la bătaie este disproporționată în raport cu indiferența marii majorități a cetățenilor față de cine și ce decide pentru ei la Bruxelles și la Strasbourg. Dar și în raport cu numele candidaților pe care vor să-i bage în Parlamentul European.
La câte nulități, traseiști, gargaragii de două parale și pile ale sponsorilor sunt pe liste, ar fi fost mai probabil ca europarlamentarele să fie tratate de șacalii politici cu o sfântă lehamite românească. Ca pe ceva plictisitor, costisitor, o formalitate pe care nu știu cum să o bifeze mai repede pentru a se întoarce la treburile care și aduc bani, nu doar consumă.
Calculele din spatele concentrării de forțe a partidelor nu urmăresc satisfacerea cohortei de pomanagii care se gândesc la leafa și pensia de europarlamentar ca la tunul vieții lor și nici a neamurilor de gradul 0 dornice să poarte pamponul de „politician de anvergură continentală“ pentru că s-au plictisit să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să răspundă ceva atunci când sunt întrebate cu ce se ocupă.
Anul acesta, europarlamentarele au legătură aproape exclusiv cu alegerile prezidențiale. Sunt, de fapt, semifinala meciului pentru Cotroceni. În funcție de ce scor obțin pe 25 mai, liderii principalelor partide politice vor juca sau măcar vor avea un cuvânt greu de spus la prezidențiale, de departe cele mai importante alegeri din România.
Judecând după scorurile cu care este creditat în sondaje, doar PSD, dintre toate cele patru mari forțe politice, și-ar permite să abordeze lejer europarlamentarele. Este partidul alfa, iar distanța care îi desparte pe social-democrați de PNL, de PDL și de Partidul Mișcarea Populară (a se citi: Traian Băsescu) este suficient de mare ca să nu aibă nici o emoție în ceea ce privește rezultatul viitoarelor alegeri.
Și, cu toate acestea, au emoții, iar implicarea lor va fi totală. De ce? Pentru că, din perspectiva prezidențialelor, cele care contează cu adevărat, pentru PSD este cel puțin la fel de important și ce scor obțin la europarlamentare și celelalte trei partide. Chiar mai important, de fapt! Iar ceea ce s-a întâmplat sâmbătă în Slovacia le confirmă calculele, tactica și temerea principală.
Întocmai ca România, Slovacia are un partid dominant. Smer-SD este chiar mai puternic decât PSD-ul, deoarece deține 55% din locurile în Parlament, iar în 2012 a format primul guvern monocolor din istoria Slovaciei. Întocmai ca PSD, Smer-SD este condus de cel mai popular politician al țării – Robert Fico.
Ca și Victor Ponta, Fico este și premier. Dar și-a dorit să fie președinte. Deși în Slovacia funcția prezidențială este una aproape simbolică, fiind permanent la mâna Parlamentului, ea dispune de prerogative importante în zona justiției. Practic, toate numirile și revocările de înalți magistrați trec prin mâinile președintelui. Ca și în România.
Numele premierului Fico a apărut în poate cel mai grav scandal de corupție din țara sa: afacerea Gorilla, în care serviciul de informații de la Bratislava a interceptat numeroase conversații purtate de cei mai importanți oameni de afaceri ai vremii cu personaje-cheie din stat și politică, printre care și Fico.
În ciuda controverselor în care a fost implicat, Robert Fico a condus, permanent, detașat în topul candidaților la prezidențiale. Cu opt luni înaintea alegerilor prezidențiale, care s-au încheiat sâmbăta trecută, sondajele indicau că va fi votat în primul tur de 45% din slovaci.
Vreme de un an, majoritatea comentatorilor au fost convinși că victoria sa este o formalitate. Până în urmă cu două săptămâni, când diferența dintre el și cel de-al doilea clasat la finalul primului tur a fost de doar 4%. Pe 30 martie, Fico, marele favorit, a suferit o înfrângere usturătoare. A obținut doar 40% în fața unui nou-venit în politică. Andrej Kiska, noul președinte al Slovaciei, este un om de afaceri care s-a făcut remarcat prin organizația umanitară pe care o conduce și care sprijină copiii grav bolnavi și familiile acestora.
Ceea ce a făcut posibilă victoria lui Kiska a fost faptul că, în turul doi, toți candidații dreptei, cu o singură excepție, și toți independenții i-au oferit sprijinul. Un sprijin acordat indirect lui, dar îndreptat în special împotriva lui Fico și a pericolului ca Smer-SD să acapareze toată puterea. De altfel, principalul slogan de campanie al forțelor de dreapta a fost „Smer nu trebuie să aibă totul!“.
Coșmarul Smer-ului, care a fost convins că își va adjudeca fără probleme și președinția, iar o dată cu ea și puterea de control asupra magistraților, poate deveni și coșmarul PSD-ului. Mai ales că nu ar fi prima oară când li s-ar întâmpla.
De altfel, ce a pățit Adrian Năstase în 2004 i s-a întâmplat și lui Vladimir Meciar, super-greul politicii slovace, în anii ’90. În anul în care a pierdut și fostul lider PSD, Meciar a obținut în turul întâi 32%, în timp ce adversarul său, doar 22%. În finală, însă, Meciar a pierdut la fel de categoric ca și aliatul său politic, Fico, cu 40%. Iar motivul a fost același. Adversarii au reușit să convingă electoratul că a plasa puterea absolută în mâna stângii ar fi o catastrofă.
Frica majorității de a încredința puterea absolută celor ce își trag seva din fostul partid comunist unic și îi perpetuează metodele dominatoare, și care a blocat ultima etapă a ascensiunii lui Năstase, a lui Meciar și a lui Fico, s-ar putea dovedi fatală și aspirațiilor lui Ponta sau ale oricărui alt candidat al PSD. Nu știu cât de conștienți au fost Fico și colegii săi de faptul că această frică este o armă nucleară în mâna adversarilor, dar PSD și Ponta știu precis cu ce se vor lupta, de fapt. De acolo vin, de altfel, și ezitările lui Ponta.
Și tot de aceea declară că va lua o decizie după europarlamentare. Ceea ce nu spune public, însă, este că nu scorul luat de PSD va fi determinant. Dacă PSD ia 35% sau 45%, ecuația pentru prezidențiale rămâne aceeași. Decisivă, însă, va fi capacitatea celorlalți de a coagula temerile tuturor celor ce n-au votat PSD sau nu au ieșit la vot la „repetiție“ și de a acționa consensual. Pe acest front luptă, de fapt, partidul lui Ponta sub pretextul că îi pasă de europarlamentare.
Prioritatea PSD este să împiedice formarea unei coaliții Traian Băsescu (PMP)-PDL-PNL care să susțină același candidat la prezidențiale, în turul unu, dar mai ales în turul doi. Practic, să blocheze refacerea Alianței DA.
Pentru atingerea acestui scop, alocă resurse în primul rând pentru ruperea verigii slabe, care este PNL. Resentimentele față de Traian Băsescu și dorința de a reveni la guvernare cât mai rapid sunt motive suficient de puternice pentru care mulți liberali sunt tentați să cedeze multitudinii de oferte pe care le primesc, aproape zilnic, la întâlniri de taină, de la reprezentanții PSD.
Câtă vreme, însă, Antonescu controlează cu mână de fier partidul, după cum s-a văzut și în cazul Diaconu, șansele PSD de a declanșa o lovitură de partid în PNL sunt reduse. De altfel, chiar și eșecul lui Tăriceanu de a pune pe picioare un partid liberal alternativ demonstrează că deocamdată PNL-Antonescu rezistă asaltului.
Pentru PSD, europarlamentarele sunt momentul ideal pentru a da lovitura de grație fostului copreședinte al USL, care a ales să meargă mai degrabă pe mâna lui Traian Băsescu decât pe cea a lui Victor Ponta. Tot ce trebuie să se întâmple este ca PNL să ia un scor cât mai prost. Cu cât rezultatul va fi mai mult sub 20%, cu atât îi va fi mai greu lui Antonescu să se dezică de afirmația că va demisiona dacă partidul nu atinge acest prag și cu atât mai ușor le va fi agenților de influență ai PSD să îl debarce.
Susținerea candidaturii lui Mircea Diaconu urmărește exact acest scop. Și nu doar prin efectele propagandistice, derivate din ideea „nu are rost să mai votați PNL pentru că acest partid nu mai e ce a fost!“, ci și printr-un truc folosit și altă dată în alegerile din România: confuzia.
Potrivit unui plan al social-democraților, numele lui Mircea Diaconu ar urma să fie plasat pe buletinele electorale chiar sub căsuța Partidului Național Liberal, poate chiar și cu o titulatură care să amplifice confuzia. În mediul rural, dar nu numai, efectele unei astfel de lovituri sub centură s-ar putea să nu fie deloc neglijabile.
Nu ar fi prima oară când PSD folosește o asemenea metodă. Cea mai recentă, nominalizarea lui Robert Negoiță drept candidat la Primăria Sectorului 3, împotriva lui Liviu Negoiță. În 2012, democrat-liberalii au reclamat faptul că mașini cu megafoane din care răsuna imnul PDL îndemnau oamenii să voteze cu Robert Negoiță.
În varianta unui scor slab al PNL la europarlamentare, chiar și dacă Antonescu nu demisionează din fruntea partidului, Tăriceanu va avea argumente pentru a-și relua eforturile de scindare a liberalilor și de formare a noi aripioare care să joace pe mâna PSD, sabotând planurile de susținere a unei candidaturi unice din partea dreptei. Scorul prost al PNL va fi folosit ca o confirmare a teoriei social-democraților că Antonescu a pierdut orice șansă de a ajunge președinte.
Planul B al PSD, pentru varianta în care PNL nu se rupe, iar Antonescu rămâne președinte, presupune candidatura lui Tăriceanu la prezidențiale pentru scindarea voturilor alegătorilor liberali, ceea ce ar putea duce la blocarea intrării lui Antonescu în turul doi.
Și PDL intră în strategia PSD, însă cu un scop invers. PDL trebuie ajutat chiar să obțină un scor bun la europarlamentare. Poate nu întâmplător liderul PDL i-a reamintit de curând președintelui Băsescu un episod din istoria comună în care au beneficiat de pe urma voturilor pe care le-au cedat unii adversari.
Întocmai ca la PNL, un procent slab obținut de PDL creează premisele debarcării lui Vasile Blaga și, o dată cu asta, renunțarea la susținerea candidaturii lui Cătălin Predoiu. Pentru PSD este perfect ca lucrurile să rămână în PDL exact cum sunt acum. Cu cât vor fi mai mulți pretendenți din partea dreptei pentru turul unu și cu cât se atacă mai virulent, cu atât cresc șansele PSD de a împiedica coagularea tuturor voturilor celor ce văd în supremația absolută a urmașilor PCR un pericol mortal și repetarea eșecului din 2004.
Teama de a nu pierde precum Adrian Năstase este motivul pentru care Victor Ponta va decide dacă intră în cursa prezidențială și în funcție de cum ies partidele de dreapta din alegerile din mai. Șansele mai mici sau mai mari pentru o alianță Traian Băsescu-PDL-PNL vor cântări în alegerea sa cel puțin la fel de mult ca și scorul pe care îl va lua PSD la europarlamentare și care îi va arăta dacă partidul este dispus, sau nu, să tragă pentru el.
Interesant de remarcat este că, în Slovacia, mai mulți lideri marcanți ai partidului omolog al PDL-ului (SDKU, membru al PPE) și-au retras în ultimul moment susținerea pentru candidatul comun al dreptei și au indicat votarea unui alt politician. În cele din urmă, nici cel al dreptei, nici cel sprijinit, pe ultima sută de metri, de „PDL“-ul slovac nu au intrat în turul final, iar ultimul a luat un scor insignifiant. Ca o ironie, pe locurile 3 și 4, în turul întâi, s-au clasat tot independenți.
Conform scenariului slovac, nu doar PSD poate pierde prezidențialele, ci și PDL, PNL și PMP. Dezamăgirea alegătorilor față de rapacitatea și incompetența politicienilor poate favoriza o a treia cale: victoria unui independent, susținut în final de forțele de dreapta, dar mai ales de cetățenii sătui să mai sprijine partide corupte până la os.