Dacă actorul Mircea Diaconu ar fi realizat mai din timp că mediocra sa carieră politică este pe cale să se apropie de final, nu ar fi strâns 100.000 de semnături pentru candidatura ca independent la Parlamentul European. Ar fi strâns un milion!

Poate chiar mai mult, dacă se prindea din prima că sentința din 2012 a Înaltei Curți, prin care a menținut decizia de incompatibilitate dată de Agenția Națională de Integritate, îi anulează orice șansă de a mai juca un rol cât de cât semnificativ pe scena politică.

Sigur, pentru a atinge această performanță mai era nevoie ca Mircea Diaconu să priceapă mai repede și limitele șefului și principalului său susținător din partid, Crin Antonescu. Mai precis, faptul că acesta nu va rezista multă vreme în postura de haiduc anti-statul de drept, anti-instituții și anti-occidental și că va trebui, în final, să adopte măcar poziția formal cooperantă pe care a mimat-o multă vreme și Victor Ponta – cel ce astăzi îl încurajează pe Facebook, dar care la alegerile din 2012 s-a opus prezenței sale pe listele electorale, exact din cauza sentinței definitive a Înaltei Curți.

Dacă fostul combatant de nădejde în războiul cu regimul Băsescu ar fi mirosit la vreme că liderul PNL va întoarce armele și s-ar fi aruncat cu câteva luni în urmă în brațele lui Dan Voiculescu, alt martir și victimă a „instituțiilor diabolice“ ale președintelui, revanșa sa ar fi fost cu adevărat spectaculoasă.

Având în vedere că, în doar câteva zile, aspersorul de bocete, suspine, flegme și blesteme din dotarea domnului Felix a produs 50.000 de semnături (potrivit regizorilor spectacolului „Bietu‘ Diaconu!“), vă dați seama ce ar fi ieșit dacă o duceau așa, cu lacrimi, ode și afurisenii, seară de seară, trei luni?!

Milioane de semnături ar fi strâns dacă ar fi ținut-o, langa, cu Mircea Diaconu rostind emoționat, în cinci ediții speciale pe zi și opt „breaking news“, că se simte „uns pe inimă“ de valul de solidaritate. Și dacă nu doar fiica, ci toate rudele maestrului s-ar fi perindat prin platourile Antenelor pentru a depune mărturie despre ce om extraordinar este și ce bestii sunt toți cei ce l-au scos de pe liste, de la Horia Georgescu la Crin Antonescu, via Traian Băsescu și magistrații Înaltei Curți!

Există ceva pozitiv în revărsarea de oameni simpli și creduli, admiratori ai actorului Mircea Diaconu, care au semnat pentru candidatura sa la Parlamentul European, dar care nu vor pricepe niciodată că este un politician ratat și chiar nociv pentru România din cauza încăpățânării cu care propovăduiește încălcarea legii? Nu.

Faptul că nu le pasă că fiica actorului a declarat cât se poate de senin că tatăl ei ar vrea să candideze doar pentru că asta ar fi ultima șansă de a-și curăța imaginea și de a anula consecințele deciziei de incompatibilitate arată că nici măcar nu le trece prin cap cât bine poate face României un europarlamentar competent și motivat de sentimentul datoriei față de țară, nu de dorința de a se răzbuna pe ANI și Înalta Curte.

Ce motiv de optimism poate fi în faptul că mii de oameni au venit la Teatrul Nottara fără să aibă nici cea mai vagă bănuială că sunt folosiți de Dan Voiculescu drept masă de manevră în războiul său cu o justiție pe care nu o mai poate nici cumpăra, nici intimida? Nici unul. Din contră.

Trebuie să ne bucurăm, însă, pentru altceva. În ciuda desfășurării propagandistice care l-ar fi făcut invidios și pe Ceaușescu, a ecoului favorabil pe care populismul anti-justiție îl are în rândul românilor care îl urăsc din rărunchi pe președinte, a susținerii jenante pe care Victor Ponta, fost procuror, prim-ministru, președintele celui mai mare partid, o acordă strident unui om care a încălcat legea, legea, în final, va triumfa.

Cazul Diaconu, alături de condamnările răsunătoare pentru corupție din ultima vreme, dar și de numeroasele demiteri și demisii din înalte funcții, determinate de verdictele ANI, va aduce o nouă confirmare că statul de drept nu mai este o vorbă goală și că din ce în ce mai puțini oameni din această țară mai pot spera să scape nepedepsiți dacă au încălcat legea. Ceea ce nu este deloc puțin!

Nu au trecut nici zece ani de când era de neconceput ca oameni cu putere, cu bani sau capabili să provoace compasiune în masă (precum Gică Popescu) să ajungă după gratii sau să li se interzică să mai ocupe vreo demnitate publică.

După aproape șaptezeci de ani de imunitate cvasi-absolută pentru toți membrii elitei acestei țări, perioadă în care a fost de neconceput, de exemplu, ca un membru de vază al PCR sau al partidului moștenitor să ajungă la închisoare pentru crimă sau pentru că a luat mită, cumulat, peste un miliard de euro, epoca de aur a infractorilor a luat sfârșit. Ușor, ușor, cei ce încalcă legea și scapă nepedepsiți nu mai sunt regula, ci excepția. (Dacă lucrurile vor reveni învechea matcă după alegerile prezidențiale, asta este deja altă discuție.)

Mircea Diaconu nu este nici Adrian Năstase, nici Sorin Ovidiu Vîntu, nici Gigi Becali, nici Dan Voiculescu. Nici prin fapta pentru care a fost găsit vinovat de ANI și de justiție, nici prin consecințele ei, nu se califica în categoria celor care era obligatoriu să fie dați ca exemplu.

Din păcate, el și noii săi aliați politici insistă să fie transformat într-un exemplu. Tenacitatea cu care se prezintă drept victimă a unui abuz, deși este evident că verdictul dat în cazul său este sută la sută în acord cu legea, plus amploarea resurselor puse la bătaie pentru decredibilizarea instituțiilor și pentru atacarea adversarilor politici îl transformă într-un caz a cărui rezolvare va deveni, inevitabil, un exemplu.

După cum spuneam mai înainte, dacă perioada de strângere de semnături ar mai fi durat măcar câteva săptămâni, iar Dan Voiculescu ar fi pus la bătaie mijloacele financiare și logistice necesare, Mircea Diaconu ar fi putut aduna și un milion de susținători. Reacția de sprijin pentru el este pur emoțională și vine din aprecierea pentru munca sa ca actor (mult supraevaluată, după părerea mea) și din ura pentru Traian Băsescu și cei percepuți ca aliați ai săi. Mai mult, ignoră cu dispreț orice argument de natură juridică. Cu toate acestea, valul de simpatie este autentic și masiv.

De aceea, determinarea tuturor celor ce și-au asumat verdictul de incompatibilitate de a urmări cu rigoare aplicarea sa este cu atât mai lăudabilă. Nu cu mult timp în urmă, perspectiva unei reacții negative de masă ar fi paralizat orice șef de partid sau instituție tentat să ia în calcul doar legea și l-ar fi făcut să dea înapoi.

În momentul în care și judecătorii Biroului Electoral Central vor constata că această candidatură nu întrunește condițiile legale deoarece ar duce la încălcarea unui sentințe definitive a Înaltei Curți, asumarea directă, fără ocolișuri și subterfugii, a respectării legii, împotriva unei presiuni populare dirijate și manipulate, va pune încă o cărămidă la edificiul statului de drept.

Respingerea candidaturii lui Mircea Diaconu va crea un nou precedent, similar celui din 2010, când instituțiile au rezistat protestelor a zeci de mii de oameni, din Piața Victoriei, orchestrate de Sorin Ovidiu Vîntu cu ajutorul sindicatelor. Și atunci s-a scris istorie, și acum se va scrie. Nu împotriva lui Mircea Diaconu, ci a celor pe care îi lasă să-l folosească drept berbece pentru a clătina domnia legii.

O altă consecință pozitivă a acestui caz aparent minor este că vedem și mai clar cine sunt cu adevărat politicienii, funcționarii publici, liderii de opinie, activiștii civici, oamenii cu greutate în societate care pretind că vor binele acestei țări, dar care, de fapt, nu fac altceva decât să o submineze, relativizând aplicarea unei sentințe judecătorești.

Deja mulți dintre cei ce jubilau în timpul protestelor din ianuarie 2012, ridicând în slăvi așa-zisa insurecție populară, presupusa redeșteptare a militantismului civic și făcându-se că nu observă că totul nu era decât o punere în scenă a USL, cu concursul isteric al aparatului de propagandă al lui Voiculescu, se declară revoltați de „nedreptatea“ ce i se face lui Mircea Diaconu.

Chiar și distinși profesori și onorabili activiști civici preferă să îl crucifice pe șeful ANI, deoarece a cerut respectarea legii, decât să constate aberația demersului de strângere de semnături pentru un politician care, chiar presupunând prin absurd că i se va permite să candideze, nu va avea voie să ocupe demnitatea pentru care a fost ales.

Testul pentru depistarea agenților ascunși ai PSD-ului și ai lui Voiculescu, ai stângiștilor mascați în arbitri neutri ai vieții politice, ai anarhiștilor seduși de El Comandante Putin, deranjați că instituțiile au început să funcționeze, este interpretarea faptelor lui Mircea Diaconu. Pentru toți cei menționați mai sus, încălcarea legii de către fostul liberal este minoră și doar un pretext pentru ca el să fie pedepsit cu supramăsură de cerberii statului polițienesc creat de tiranul Băsescu.

Dacă vreți să aflați cu cine stați de vorbă cu adevărat și cât de mult își doresc ca în această țară domnia legii să fie absolută, vedeți cum răspund când le spuneți că nu are nici o importanță cât de mică sau mare este încălcarea legii în cazul Diaconu. Tot infracțiune se numește și ea este certă câtă vreme a fost stabilită printr-o sentință definitivă, iar restricția de trei ani pentru ocuparea unei demnități publice nu este negociabilă. Dacă ocolesc răspunsul și vă întreabă de ce Elena Băsescu are voie să strângă semnături pentru candidatura la Parlamentul European, ați mai descoperit un „om de bine“.

Nu în ultimul rând, cazul Diaconu semnalează restrângerea cercului politic al celor ce își permit să ignore sau chiar să atace deciziile instanțelor și să pună sub semnul întrebării rolul instituțiilor statului în asanarea clasei politice. Chiar dacă schimbarea sa de atitudine este încă departe de a fi una de profunzime, resorturile principale fiind unele de calcul electoral, decizia lui Crin Antonescu de a-l scoate pe Mircea Diaconu de pe listele electorale pentru europarlamentare merită salutată.

Cu fiecare politician care renunță la a mai submina statul de drept și care susține aplicarea legii, România se apropie și mai mult de normalitate. Va fi în final treaba fiecărui alegător să decidă dacă crede sau nu în schimbarea la față a liderului liberal și a colegilor săi care l-au susținut în decizia privindu-l pe Diaconu. Dar, câtă vreme ea produce efecte pozitive din perspectiva întăririi statului de drept, ar fi contraproductiv să o minimalizăm.

Chiar dacă suntem convinși că schimbarea nu s-a produs din motivele corecte, principiale, chiar dacă avem motive serioase să bănuim că nu va rezista, ea trebuie totuși încurajată. Sunt prea mulți cei ce așteaptă cu nerăbdare plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, în speranța că România va redeveni paradisul marilor rechini, ca să nu reprezinte o miză oprirea fiecărei golănii, indiferent cine își oferă sprijinul.

Indiferent cât de proaspătă este amintirea jocului distructiv, împotriva democrației, practicat de liberali, ar trebui să luăm în calcul și varianta că susținerea furibundă pentru Mircea Diaconu de către PSD și Voiculescu este în primul rând o pedeapsă aplicată lui Crin Antonescu pentru dezertarea din cârdășia USL-istă.

Adunați procentele PDL-ului, ale PNL-ului și ale Mișcării Populare, așa firave cum sunt, adăugați resursele nevăzute ale lui Traian Băsescu prin care a reușit să destrame USL, și o să vedeți că rezultatul este suficient de interesant pentru a explica de ce PSD și tele-golanii săi vor lovi de acum încolo fără milă, cu tot ce le cade în mână, în cei ce amenință să-i sufle, din nou, victoria de sub nas. Chiar și cu un actor mediocru și fără caracter.