Vi-l imaginați pe Vladimir Putin ieșind la pensie? Abandonându-și de bunăvoie tronul și lăsând locul unui președinte ales democratic? Acceptând că dictaturile și-au dat de mult măsura neputinței și că niciodată o stăpânire cu biciul în mână nu va putea da „mujicilor“ nici libertatea și nici prosperitatea pe care și le doresc cu adevărat?

Vi-l imaginați pe omul slab de la Kremlin, arhetipul frustratului planetar care crede că poate impune respect numai încordându-și pectoralii, renunțând la himerele sale agresive de a face din Rusia ce a fost în vremea imperiului sovietic și chiar mai mult decât atât?

Eu nu. Și de aceea cred că declarațiile președintelui Traian Băsescu prin care încearcă să ne asigure că România nu trebuie să se teamă de o agresiune din partea Rusiei, deși sunt menite să ne liniștească, sună mai degrabă a mesaj de îmbărbătare. Pe mare ar fi spus-o pe șleau: „Băieți, s-a pornit furtuna! Cu ajutorul lui Dumnezeu, om scăpa și de data asta!“.

Este de înțeles tonul președintelui. Nu ar folosi nimănui un atac de panică. Doar că nu sunt suficiente vorbele liniștitoare. Chiar dacă ele au un fundament real – suntem membri UE și NATO și avem un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii –, România are nevoie de mai mult decât atât.

Are nevoie de o mobilizare puternica a tuturor celor ce înțeleg că pericolul rusesc este real. Riscul ca Putin să încerce să destabilizeze și țările din imediata vecinătate este maxim. Avem nevoie de sincronizarea și intensificarea eforturilor tuturor celor ce realizează cât de repede putem pierde tot ce am câștigat în ultimii zece ani dacă Rusia își va pune ambiția cu noi.

Nu este nevoie ca Traian Băsescu să o admită public, nu ar folosi nimănui, dar statul român, prin elitele sale curajoase și devotate interesului național, este obligat să intre în alertă maximă. Pentru că toate slăbiciunile structurale tolerabile pe timp de pace devin fatale în vreme de conflict.

De unde trebuie început? În caz că oamenii care poartă pe umeri răspunderea pentru bunul mers al statului au pierdut perspectiva, aceasta ar fi lista de priorități:

1. Accelerarea luptei anticorupție la nivel înalt. Ce au de-a face șpăgile pe care le iau demnitarii și politicienii pentru a ajuta o firmă să câștige bani ușori, de exemplu, cu Rusia? Totul. Pentru că este greu de crezut că Rusia va intra în România cu tancurile.

Cel mai probabil, va declanșa acțiuni destabilizatoare, care să pună statul român în defensivă, care să slăbească și mai tare încrederea și așa firavă a cetățenilor în cei ce îi conduc, care să pună sub semnul întrebării deciziile administrației, care să oblige instituțiile să își redistribuie atenția și resursele – pentru a stinge incendiile provocate și a nu se mai concentra pe proiectul sprijinirii intrării Moldovei în UE, de pildă – sau care să pună chiar sub semnul întrebării beneficiile și viabilitatea orientării pro-occidentale a țării.

În astfel de momente, marcate de incertitudine și confuzie, cel mai mare pericol îl reprezintă chiar demnitarii, care pot sabota din interior statul, și politicienii, care pot presiune pe instituții pentru a impune schimbări de curs, în sensul dorit de puterea străină agresoare. Cine sunt cei mai periculoși? Cei cu vulnerabilități și cei ce pot sau au fost deja cumpărați.

În prima categorie intră cei ce pot spera ca, în cazul slăbirii influenței europene și americane în România, să aibă loc o reevaluare a oportunității luptei anticorupție și chiar schimbări la vârful instituțiilor. Scopul lor este cât se poate de clar: să scape de anchetele declanșate împotriva lor și poate chiar să le fie garantată imunitatea în viitor.

În a doua categorie se regăsesc cei ce sunt dispuși să se lase cumpărați ca agenți de influență. Având în vedere lăcomia oarbă a multor parlamentari, înalți funcționari și demnitari, documentată pe larg în miile de stenograme din dosarele ultimilor ani, balta potențialilor trădători are pești din plin.

O intensificare a luptei anticorupție ar lovi simultan în ambele categorii. Cu cât sunt condamnați mai mulți corupți și mai repede, cu atât scade numărul celor cu acces la putere dispuși să își folosească influența pentru a-și salva libertatea trădând interesele naționale. Cu cât rețeaua mafiei din administrație și politică se va rări mai mult, cu atât le va fi mai greu unor agenți străini să își croiască drum spre cei ce așteaptă prima ofertă pentru a-și vinde țara.

2. Creșterea resurselor și a eficienței statului. Devalizarea sistematică a fondurilor publice reprezintă cel mai mare pericol la adresa siguranței naționale. Nu te poți apăra de un agresor, extern sau intern, cu bani puțini. Pe de o parte, nu poți avea o armată bine dotată și gata oricând să lupte cu succes fără fonduri suficiente. Nu te poți baza doar pe apartenența la NATO pentru ca alții să riposteze cu forță în locul tău sau să descurajeze un atac.

Pe de altă parte, nu este vorba doar de armată. După cum spuneam, este puțin probabil ca România să intre într-o confruntare armată. Dar celălalt război, împotriva încercărilor de a destabiliza țara, presupune, de asemenea, resurse. Resurse instituționale, care să permită statului să se apere eficient de provocări și de conflicte etnice aprinse artificial, printre altele.

Mai importante chiar decât alocările pentru instituțiile de apărare sunt însă resursele care ar trebui investite în creșterea nivelului de trai. Faptul că nu avem autostrăzi, că sănătatea și educația sunt la un nivel foarte jos, că oportunitățile pe care le au tinerii sunt limitate, toate și foarte multe altele care definesc conceptul de bunăstare au distrus starea de spirit a cetățenilor acestei țări. Sărăcia și lipsa de perspectivă au îmbolnăvit ființa națională și nimic nu este mai vulnerabil decât un organism bolnav.

Nici una dintre problemele majore nu se poate rezolva fără bani, iar bani pentru marile proiecte naționale nu se vor găsi decât în momentul în care corupția la nivel înalt va deveni excepție. În plus, chiar și cu fonduri la dispoziție, statul nu se va achita de misiunea sa până ce nu va învăța să le folosească eficient.

Degeaba îi băgăm în închisoare pe cei ce construiesc WC-uri de 100.000 de euro în curțile școlilor de la țară, dacă banii salvați se vor duce într-un sistem educațional neperformant, care nu scoate absolvenți competitivi.

Nu în ultimul rând, creșterea resurselor pe care statul le are la dispoziție presupune schimbarea abordării față de mediul privat. Doar când bunăstarea acestora va deveni o prioritate de grad zero pentru administrațiile centrală și locale, antreprenorii și instituțiile capitaliste autentice vor întoarce comunităților sumele consistente care să le permită o creștere autentică a nivelului de trai. Doar când statul va îngriji cum trebuie vacile pe care le mulge lunar, acestea îl vor răsplăti cum se cuvine.

3. Dotarea armatei și pregătirea militarilor. Convinși că nu ne mai paște nici un pericol, am scos problemele armatei de pe agenda publică. Greșit, după cum putem constata astăzi. O armată puternică, care are bani și de echipament performant, și de antrenament, și de participări la exerciții și misiuni internaționale, îi va face pe mulți să se gândească de două ori atunci când calculează pierderile pe care le-ar suferi în cazul în care vor atrage România într-un război.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să luăm acum din puținii bani de la Educație și Sănătate pentru a crește salariile militarilor. Înseamnă doar că o parte din resursele disponibilizate prin diminuarea radicală a pagubelor produse de corupție trebuie direcționate și către acest domeniu pe care mulți îl văd ca pe un apendice inutil. O armată bine proporționată și musculoasă aduce, în final, mai mult decât costă.

4. Reforma diplomației. Deși în ultimii ani au început să ajungă în poziții importante câțiva profesioniști de clasă, care au muncit multă vreme în umbră, diplomația românească în ansamblul ei nu performează. Este în continuare la remorca politicului, iar punctul de vedere al profesioniștilor răzbate prea rar.

După cum am putut constata zilele acestea, când Ministerul de Externe, sub bagheta lui Titus Corlățean, a șocat partenerii strategici prin lașitatea cu care a reacționat la invazia din Crimeea. Comunicatul de presă flasc în care MAE nu a îndrăznit nici măcar să menționeze numele Rusiei va rămâne multă vreme ca o pată neagră pe obrazul instituției.

Soluția? Stoparea nepotismului cronic și cea a promovării clientelare vor trebui să devină obiective de grad zero pentru elita din această zonă. Doar după ce ministerul va fi colonizat cu tineri profesioniști și specialiștii vor face masă critică, vocea lor va putea să o domine pe cea a politrucilor.

De ce este importantă diplomația? Pentru că, până ce vom avea o economie și o armată puternice, abilitatea sau lipsa de abilitate a diplomaților ar putea face diferența între un succes nesperat și o înfrângere catastrofală.

5. Proiectele de interconectare a rețelei de gaze. Gazele rămân una dintre principalele arme cu care Rusia controlează Europa. Eliminarea dependenței de gazele rusești este vitală atât pentru România, cât și pentru țările din jur. Acest obiectiv nu va fi atins până ce sistemul de conducte nu va putea permite importul și exportul unor cantități suficient de mari astfel încât gazele provenite din alte surse să poată ajunge rapid și la un preț bun în toate colțurile continentului.

România este mai puțin dependentă de gazul rusesc decât oricare dintre țările vecine. Ungaria și Bulgaria cumpără de la Gazprom 88% din necesarul lor de consum, Cehia 76%, Slovacia 97%, Grecia 67%. România importă din Rusia sub 25% din gazele pe care le consumă, dar nevoia de a fi interconectată cu țările din jur derivă nu doar din nevoia de a avea o alternativă chiar și pentru procentul pe care îl luăm acum din Rusia, ci și pentru a exploata posibilitatea de a exporta cândva gaze.

Fie că este vorba de gazele ce vor fi extrase din Marea Neagră, fie de cele de șist, dacă rezervele estimate vor fi confirmate, exploatarea lor va fi rentabilă, iar lobby-ul rusesc nu va reuși să le blocheze, România are șanse reale nu doar să scape de importurile din Rusia, ci chiar să devină exportatoare de gaze.

Condiția valorificării acestei oportunități depinde însă de construcția sau definitivarea unor racorduri de mare capacitate cu Moldova, Ungaria și Bulgaria. În special în ceea ce privește Moldova conducta are o importanță strategică, deoarece s-ar putea dovedi salvatoare în cazul în care Rusia pune presiune asupra ei prin amenințarea cu oprirea livrărilor de la Gazprom.

Din păcate, până acum lucrurile s-au mișcat greoi. Nici resursele alocate și nici implicarea Guvernului nu au fost pe măsura importanței strategice a acestor proiecte. Dacă vrem să avem oricând la dispoziție alternative la gazul rusesc, să-i ajutăm și pe alții să scape de această dependență și chiar să facem profit, abordarea administrației trebuie să se schimbe radical.

6. Sprijin pentru Republica Moldova. Și dacă românii și moldovenii nu ar fi același popor, iar unirea în interiorul Uniunii Europene nu ar fi o misiune de credință ce ar trebui introdusă în jurământul pe care îl depune fiecare înalt demnitar la instalarea în funcție, frații noștri de peste Prut tot ar trebui ajutați să-și vadă visul cu ochii. Și dacă poziționarea lor geografică nu ar fi atât de importantă în relația cu Rusia, tot ar trebui sprijiniți să își construiască o țară altfel decât cum și-ar dori-o urmașii lui Lenin și Stalin.

România a făcut foarte multe pentru a sprijini intrarea Moldovei în Uniunea Europeană, dar nu a făcut și nu face îndeajuns pentru a o ajuta să rezolve problemele curente cu care se confruntă. Am promis multe de-a lungul timpului, dar am făcut puțin. Superficialitatea, delăsarea și incompetența care ne sabotează proiectele interne își pun amprenta și pe cele externe.

Cu toate acestea, dacă vrem ca Moldova să reziste presiunii rusești și să nu facă stânga împrejur în preziua aderării la UE, după cum i s-a întâmplat Ucrainei când Ianukovici a refuzat să semneze acordul de asociere, trebuie ca efortul nostru să se tripleze. Să o ajutăm cu tot ce am promis și să facem din finalizarea magistralei de gaze care pleacă de la Iași și ar trebui să ajungă la Chișinău o prioritate națională.

7. Evitarea conflictelor etnice în Transilvania. Nu trebuie să ai acces la documente confidențiale ca să realizezi că Rusiei i-ar veni mănușă un conflict între românii și maghiarii din Transilvania. Este suficient să îți amintești cine era la butoane pe aceste meleaguri în martie 1990, când au avut loc ciocnirile etnice de la Târgu Mureș, și să citești textele abjecte publicate vinerea trecută de propaganda de la Kremlin, ca să realizezi nu doar că Rusia și-ar freca mâinile dacă acele evenimente s-ar repeta, ci și că lucrează activ la instigarea lor.

Românii, stat și cetățeni, trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a evita provocările clocite în laboratoarele de la Moscova și puse în operă de extremiști unguri finanțați din banii manevrați de Putin. Nu ar exista răzbunare mai dulce pentru cei ce visează la refacerea URSS decât să transforme Ardealul într-un câmp de bătălie etnică de tipul Kosovo.

Demonstrația de maturitate pe care România a făcut-o atunci când și-a normalizat relația cu Ungaria nu trebuie compromisă cu nici un chip. Ambele țări ar pierde enorm dacă le-ar da rușilor șansa de a muta atenția lumii de la invazia din Crimeea spre un conflict etnic în interiorul NATO și în UE.

Și, chiar dacă acum atât Bucureștiul, cât și Budapesta par a înțelege exact pericolul jocului pe care îl face fostul mare frate de la Răsărit, nu ar trebui subestimate nici dorința sa de a muta confruntarea cu Occidentul cât mai departe de granițele sale și nici resursele pe care este dispus să le pună la bătaie.

Da, toate acestea ar trebui să fie prioritățile de zi cu zi ale celor ce conduc România. Realizarea lor este, oricum, obligatorie pentru atingerea unor obiective de dezvoltare cât se poate de firești și nimeni nu ar trebui să privească la Ucraina pentru a-și aminti că trebuie să se apuce serios de treabă. Cu atât mai mult cu cât nici una dintre ele nu este legată direct de amenințarea unei Rusii care are din nou poftă de cuceriri.

Și, cu toate acestea, acum mai mult ca oricând ar fi o dovadă de iresponsabilitate din partea celor ce pot face lucrurile să se miște să nu înțeleagă că de rezolvarea acestor priorități s-ar putea să depindă, cândva, inclusiv supraviețuirea noastră ca națiune. Ar fi iresponsabil să aștepte ca doar scuturile parteneriatelor externe să ne apere în timp ce noi să stăm cu mâinile în sân și nu facem nimic pentru a ne întări corabia.

Pentru că, fără dubiu, furtuna este la orizont. După cum recunoaște chiar președintele, după Ucraina va urma Moldova. Și când va veni vremea Moldovei, va veni, inevitabil, și vremea României.