De ce se teme PSD de diasporă

Klaus Iohannis și liberalii care se află alături de el ar fi privit cu mult mai mult optimism finala prezidențială dacă pe vremea USL-ului s-ar fi purtat altfel. Dacă ar fi îmbrățișat cauzele juste și dacă nu s-ar fi alăturat PSD-ului în cele mai distrugătoare atacuri împotriva democrației.

Nu, de această dată nu mă refer la tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012. Mă refer la faptul că s-a opus schimbărilor legislative care ar fi putut garanta un vot masiv al românilor din străinătate.

Editorialul de mai jos, publicat în România liberă, pe 20 mai 2011, purta titlul „De ce se teme Antonescu de diasporă”. Însă, nu doar Antonescu se temea pe atunci de diasporă, ci întreg PNL, deci și Klaus Iohannis. Dacă la vremea aceea PNL și Iohannis ar fi înțeles că atitudinea lor este profund injustă și că fac un joc murdar, de care numai PSD beneficiază, astăzi șansele candidatului ACL de a câștiga prezidențialele ar fi fost mult mai mari.

Acum trei ani, sub conducerea lui Antonescu, PNL vorbea despre românii din străinătate și despre dorința lor de a vota într-un număr cât mai mare în aceiași termeni în care vorbește azi Victor Ponta. Astăzi, doar PSD și canalele sale de propagandă își mai asumă discursul îmbrățișat odinioară de întregul USL. Astăzi, speranța PNL de a da viitorul președinte al României s-ar putea să depindă exact de cei pe care i-ar fi vrut scoși complet din viața democratică.

„Agresivitatea pe care o manifestă Crin Antonescu atunci când se opune introducerii votului prin corespondență nu vine din teama că opțiunile alegătorilor români din străinătate ar putea fi fraudate, așa cum a declarat recent.

Acuzațiile pe care i le aduce ministrului de Externe, Teodor Baconschi, cum că ar pregăti o masivă operațiune de deturnare de voturi în favoarea PDL, depunerea unei moțiuni de cenzură împotriva sa, dar și cererea de instituire a unei comisii parlamentare de anchetă pe acest subiect nu reprezintă nimic mai mult decât o diversiune. Una care să mascheze teama sa și a colegilor din USL de un rezultat care ar reflecta și în 2012 un fenomen demonstrat deja cu ocazia tuturor alegerilor anterioare: că diaspora votează masiv cu partidul sau candidatul pe care îl consideră cel mai de dreapta, care face cele mai mari eforturi pentru a desprinde România de trecut, de dictatura nomenclaturii care a supraviețuit executării lui Ceaușescu și a urmașilor ei.

Din 1990 încoace, voturile diasporei s-au dus preponderent spre Ion Rațiu, Radu Câmpeanu, PNȚ-CD, PNL, Convenția Democrată, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Alianța D.A., Traian Băsescu și PDL. Cum i-au identificat românii din străinătate pe aceștia ca fiind cei mai demni de încredere? Au fost sau sunt partidele și candidații de mai sus cu adevărat de dreapta? Unii da, unii nu. Au fost însă, în mod cert, cei pe care i-au perceput ca fiind cei mai anticomuniști și anti-SISTEM din tot ce au avut la dispoziție pe buletinele de vot.

Când nu au avut candidați autentici de dreapta, au aplicat și ei, ca și mulți alții din țară, regula răului cel mai mic. Și-au coborât așteptările până într-acolo încât i-au votat pe cei mai puțin legați de trecut și cu disponibilitatea pur teoretică cea mai mare de a se schimba și de a împinge România spre viitor. Pentru asta, au închis ochii și la trecutul multora – la faptul că unii au fost activiști de partid, iar alții informatori sau chiar ofițeri ai Securității, au trecut și peste faptele lor de corupție, mergând de multe ori doar pe instinct.

Au ascultat de un al șaselea simț care le spunea că, atunci când vor trage linia, cei pe care i-au ales vor fi făcut un pic mai mult bine decât rău. Și ei s-au înșelat de câteva ori, însă în majoritatea cazurilor au ales bine. Mai bine decât mulți dintre cei de acasă. Cei pe care i-au votat (cu excepția lui Ion Iliescu în confruntarea cu C.V. Tudor din 2000) s-au dovedit a fi cei mai puțin dispuși la golănii monumentale, la a fura fără limite, la a trăda interesele naționale, la a vinde tot și pe noi toți pe un preț de nimic. În cel mai rău caz, cei pe care au pus ștampila s-au înscris undeva în apropierea mediei de incompetenta și iresponsabilitate a clasei politice românești.

Însă și dacă au mai greșit, și dacă au avut și au încă incertitudini asupra cui ar putea face bine, într-un punct esențial nu au greșit niciodată: Știu cu precizie cine a făcut și ar putea face în continuare răul cel mai mare, dacă li s-ar da din nou ocazia. Nasul acestei categorii aparte de români pentru criptocomuniști, pentru corupție fără limite, pentru demagogie, pentru populism deșănțat și pentru ticăloșie patologică este infailibil. Din acest punct de vedere, scorurile foarte bune obținute de Băsescu și de PDL cu ocazia ultimelor alegeri, de exemplu, sunt mult mai puțin relevante decât procentele infime pe care le-au obținut din 1990 încoace toți cei care nu s-au dezis niciodată, câtuși de puțin, de casta hrăpăreață.

Când trăiești înconjurat de decizii raționale, așa cum se întâmplă cu mulți români din diaspora, printre oameni care știu că nu pot depăși o anumită limită pentru că vor suporta consecințele, în țări unde politicienii chiar își dedică activitatea, în marea lor majoritate, unor proiecte în folosul comunității, devii și mai puțin tolerant cu aberațiile liderilor din țară. Când te afli într-o sală de concert unde instrumentiștii respectă partitura, cu atât mai tare te enervează gălăgia dizarmonică ce răzbate de alături. Pentru că ai termen de comparație.

Până la urmă, poate asta îl și irită pe Crin Antonescu. Că ar putea să se trezească și el, și Voiculescu, și Ponta că trebuie să convingă încă vreo câteva milioane de români care au termen de comparație. Care, pentru că văd și trăiesc zilnic consecințele acțiunilor unor politicieni responsabili, cu atât mai puțin ar înghiți explicațiile jenante ale unuia care încearcă să-i convingă că, odată ales, un parlamentar nu are obligația nici de a fi prezent la dezbateri și nici de a avea inițiative legislative, că astea sunt pentru trupeții politicii, nu pentru liderii de partid – Antonescu s-a aflat oricum întotdeauna la coada acestui clasament, nu doar de când este președintele PNL. Așa cum nu îi vor recunoaște nici autoritatea morală de a formula acuzații de corupție la adresa adversarilor și de a se tângui că țara este jefuită când partenerul său numărul 1 este Dan Voiculescu – poate cea mai reprezentativă figură a SISTEMULUI.

Românii din străinătate sunt printre cei mai puțin vulnerabili la manipulare. Când toată viața asculți doar lălăielile unor lăutari de duzină, este ușor să uiți că muzica poate fi cântată și altfel decât fals. Dar în clipa în care auzul ți se obișnuiește cu muzica de calitate, cu greu mai poți suporta improvizațiile după ureche ale unor amatori plini de ifose.

Crin Antonescu a înțeles încă de la alegerile din 2009 că, indiferent cât de feciorelnic, liberal, democrat și prooccidental ar încerca să pară, există un segment al României pe care nu o să-l convingă niciodată. Majoritatea compatrioților care trăiesc deja în Occident nu îi vor susține pe aliații celor care în ultimii 20 de ani și-au dedicat viața misiunii de a ține România departe de Occident.

Nu vor înghiți minciuna că unul care s-a făcut frate cu Dan Voiculescu și stirpea pesedistă chiar poate ajuta România să scape de influența unora ca Dan Voiculescu, Ion Iliescu și progeniturile lor. Și îl vor ștampila cu același procent minuscul cu care i-au înfierat pe toți cei care s-au zbătut din răsputeri să păstreze această țară la periferia continentului pentru a o conduce precum niște șefi de ghetou.

Panica președintelui PNL vine din faptul că, odată adoptată legea care le va permite celor ce trăiesc în străinătate să-și exercite votul trimițându-l prin poștă, fără să se mai deplaseze sute sau mii de kilometri până la cel mai apropiat centru electoral, opțiunile lor intransigente vor cântări semnificativ mai mult decât până acum. Atât de mult încât ar putea înclina decisiv balanța. Și nu în favoarea lor.

În 2009, la turul doi al prezidențialelor, când a fost atins recordul de participare la secțiile din străinătate, au votat 150.000 de oameni. Începând cu 2012, votul prin corespondență ar putea crește participarea la peste un milion. Și nu pentru că asta și-a propus ministrul de Externe, ci pentru că este o cifră derivată din totalul de trei milioane de români care trăiesc peste hotare. Dintre aceștia, mai bine de o treime nu au votat niciodată din cauza distanței care îi desparte de secțiile electorale.

Procentual, milionul de voturi se poate traduce, în funcție de prezența la vot din țară, într-o influență cuprinsă între 10% (raportat la numărul de alegători care au participat la turul doi al prezidențialelor din 2009) și 20% (raportat la prezența la vot de la europarlamentare) din scorul final. Aceste procente îi provoacă insomnii lui Antonescu. Ele pot spulbera visele electorale ale USL, fără a fi nevoie de nici o fraudă.

Este suficient să aplicăm procentele obținute în mod tradițional de dreapta, din 1990 încoace, la prezența care s-ar putea atinge după introducerea votului prin corespondență și se observă că distanța dintre USL și PDL se micșorează vizibil. Pentru că da, parțial nemeritat, PDL se identifică în ochii multora cu un partid de dreapta.

Și nu din cauza apartenenței la Partidul Popular European, ci pentru că se află la dreapta stângii românești. La dreapta PSD-ului și mai nou, în mod evident, la dreapta PNL-ului. La dreapta celor care au făcut prea puțin pentru a da puteri depline economiei private, care au cocoloșit un stat incompetent și obez, care în plină criză au criticat cu un populism deșănțat toate încercările de reducere a cheltuielilor publice.

Nu trebuie decât să ne uităm la toate ieșirile publice ale lui Antonescu din ultimii doi ani, la promisiunile fără acoperire de creștere a salariilor și pensiilor și devine evident de ce PDL, și nu PNL, este privit ca fiind cel mai de dreapta partid românesc. Șeful PNL știe foarte bine de unde vine acest handicap al partidului său și, pentru că nici măcar nu mai încearcă să-l recupereze, preferă să anuleze vocea celor care îi amintesc de el.

Încă de acum câteva luni, Antonescu a lansat un atac împotriva diasporei, declarând că ar fi oportună condiționarea voturilor din străinătate de plata a cel puțin unui impozit în țară. O declarație care arată limpede că alianța din care face parte nu de fraudarea voturilor se teme, ci chiar de voturile de peste hotare. Și care, pe deasupra, încearcă să arunce în derizoriu valoarea sprijinului pe care cei ce muncesc în afară îl dau economiei naționale, prin miliardele de euro pe care le trimit anual acasă.

Și nu doar liberalii au trecut la atac, ci și partenerii din PSD. Spaima că voturile diasporei le-ar putea strica încă o dată jocurile i-a îndemnat pe social-democrați să trimită o scrisoare penibilă președintelui Comisiei Europene, în care au solicitat „Comisiei de la Veneția să nu avizeze favorabil proiectul de lege privind votul prin corespondență deoarece, în caz contrar, vom fi martorii unei imense nedreptăți cauzate de frauda pe care actuala putere o pregătește pentru alegerile parlamentare din 2012 și prezidențialele din 2014″.

Răspunsul lui Barosso a fost pe măsură: „Regret să vă informez că nu este posibil pentru Comisie să intervină în această problemă”.

Miza implicării și mai puternice a românilor din străinătate în alegerile politice din țară nu stă atât în cantitatea de voturi, ci în calitatea lor. Marea majoritate a celor care au ales să emigreze, chiar și temporar, fac parte din categoria oamenilor puternici ai României.

Cine a petrecut măcar câteva luni muncind în afară știe cât de greu este să trăiești printre străini, chiar și atunci când ai un serviciu bun și un salariu pe măsură. Decizia de a te dezrădăcina și a te transplanta într-o altă cultură preusupune tărie de caracter. Presupune curajul de a-ți lua destinul în propriile mâini, de a accepta faptul că nu trebuie să aștepți de la nimeni să îți dea nimic pe degeaba, că totul trebuie cucerit, uneori cu mâinile goale. Cei care au făcut-o, la fel ca și întreprinzătorii și profesioniștii din țară, sunt cei ce s-au scuturat de condiția de asistat social, care refuză să depindă de mila statului.

Cel mai important, sunt oameni care nu se mai mulțumesc cu puțin, care au ales să facă pasul decisiv de la condiția de supraviețuitor la cea de învingător. Peste tot în lume, în orice moment din istorie, astfel de oameni au contribuit determinant la tot ce a însemnat progres. Ei sunt cei ce împing lumea înainte. A nu le oferi românilor care fac parte din această categorie, indiferent unde trăiesc și muncesc într-un moment al vieții, toate condițiile pentru a putea influența destinul țării lor echivalează cu a submina în modul cel mai iresponsabil cu putință șansele noastre de a evolua.

Ofensiva Uniunii Social-Liberale împotriva diasporei este un nou puseu de violență dintr-o lungă serie de agresiuni, care a început în primele zile după Revoluție, atunci când cei ce fugiseră din țară în timpul lui Ceaușescu erau respinși de urmașii acestuia cu sloganul „ei nu au mâncat salam cu soia”. Ulterior, numeroși români care au ales să emigreze au făcut-o din cauza situației economice și sociale create de politicile iresponsabile promovate de partidele care au preluat moștenirea ideologică și logistică a PCR.

Mulți dintre politicienii care astăzi doresc să-i împiedice, prin menținerea unor limitări birocratice, să voteze în număr mare sunt aceiași care au izolat România în anii ’90, care au frânat desprinderea de comunism și ieșirea din subdezvoltare. Sunt cei care i-au împins să-și găsească împlinirea departe de casă. Iar acum nu vor altceva decât să le definitiveze exilul.