Cel mai măgulitor portret al lui Traian Băsescu nu i l-au zugrăvit ”băsiștii”, ci dușmanii și adversarii săi. Când oameni ca Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu și Victor Ponta l-au vrut și îl vor cu atâta înverșunare scos pe veci din politică și trimis la închisoare este evident că măcar unele din lucrurile pe care le-a făcut merită recunoștiința noastră.

Antiteza temeinic și îndelung probată cu personaje atât de profund negative și dăunătoare sănătății morale și bunăstării națiunii a ușurat mult verdictul oamenilor sincer preocupați de evoluția acestei țări. Nu ne-a fost deloc greu să ne dăm seama de partea cui este dreptatea și alături de cine trebuie să fim, chiar și atunci când până și Traian Băsescu a rătăcit drumul.

Trei schimbări istorice poartă amprenta sa decisivă: orientarea fără echivoc spre Vest, atât din punct de vedere geostrategic cât și ca model democratic; o ofensivă anticorupție fără precedent și o așezare pe baze sănătoase, în premieră în ultimii șaptezeci de ani, a sistemului de ”limitări și echilibre” al statului de drept, care a făcut ca unele instituții să capete suficiente puteri pentru a ține piept tendințelor abuzive ale unei clase politice încă insuficient reformate.

Pentru fiecare dintre aceste trei coordonate esențiale ale mandatelor sale prezidențiale veți găsi mai jos, în locul unei perspective retușate de informații și analize facile, post-factum, câte un fragment de editorial care analiza ”la cald” poziția lui Traian Băsescu. În astfel de texte se simte cu adevărat tensiunea, doza de risc și curajul multora dintre acțiunilor sale.

Cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla de acum încolo României, ca o consecință a schimbărilor pozitive inițiate de Traian Băsescu, ar fi ca România să nu mai aibă nevoie niciodată de el într-o poziție de conducere. Rolul lui a fost de spărgător de gheață. Și tot ce poate să își dorească cineva chemat să deschidă drumul și să înlăture obstacole ce par de netrecut, prin orice mijloc posibil adesea, este ca acesta să rămână pentru totdeauna liber pentru cei ce vin după.

Dacă vom avea nevoie de el încă o dată într-o funcție executivă înseamnă că lucrurile au ajuns din nou într-o fundătură și trebuie să o luăm de la capăt. Doar în momente de criză majoră, un războinic în fruntea statului este de preferat unui arhitect.

3 martie 2014, la scurt timp după invazia Rusiei în Crimeea. ” (…) În primul său an de mandat prezidențial, Traian Băsescu a șocat declarând că Rusia tratează Marea Neagră ca pe „un lac rusesc“. Uluirea analiștilor români și străini avea o justificare evidentă. Era prima oară după șaizeci de ani când un șef de stat român ataca frontal, neprovocat, marele (fost) frate de la Răsărit.

În ciuda notorietății pe care a căpătat-o sintagma „Marea Neagră, lac rusesc“, puțini își mai amintesc că au existat și alte afirmații pe care proaspătul președinte le-a făcut, în 2005, la Universitatea Stanford, chiar mai importante și care azi își dovedesc cu forță validitatea.

„S-a văzut cum vecinii noștri puternici de la Marea Neagră au generat conflicte care apoi au fost înghețate, tot prin intervenția lor“, a mai spus Traian Băsescu în acel discurs, făcând un apel către marile puteri occidentale să abordeze rapid și tranșant problemele din zona Mării Negre, „până nu este prea târziu“.

Și concluzia-promisiune de la finalul expozeului merita mai multă atenție: „Cei care au apreciat România ca fiind o țară moale vor avea surprize în anii următori“. Pentru că aceste cuvinte au reprezentat prima manifestare a unei atitudini programatice a președintelui în relația cu Rusia.

În 2008, cu puțin timp înainte de începerea Summitului NATO de la București, Traian Băsescu declara: „Nu o să stau în genunchi în fața Răsăritului, oricâți analiști ar plânge pe la toate posturile de televiziune din România“.

În 2009, în timpul campaniei electorale: „Am văzut astăzi o declarație nefericită a ambasadorului Federației Ruse la București, că a trecut vremea Războiului Rece. Și eu mă văd nevoit, deși o voi face și oficial, să-l atenționez că a trecut vremea Războiului Rece și că nu-și mai pot face centre de influență în politica românească sau, dacă și le vor face, le vom reteza“.

În 2011, a răspuns la întrebarea unui parlamentar rus, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: „România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state“.

Momentul referendumului de demitere a președintelui, din vara lui 2012, a reprezentat apogeul tensiunilor dintre Traian Băsescu și Rusia, pe care a acuzat-o că, prin intermediul organelor sale de propagandă, transmitea instrucțiuni celor ce încercau să-l debarce prin fraudarea listelor electorale.

Este Traian Băsescu doar declarativ un critic al regimului de la Kremlin? Nu. Toate declarațiile sale publice, din ultimii nouă ani, pe tema relațiilor România-Rusia sunt perfect aliniate cu faptele sale. Cea mai importantă dovadă este că președintele României și-a asumat cea mai ostilă acțiune pe care țara noastră a întreprins-o la adresa Moscovei în ultimii șaptezeci de ani: găzduirea scutului american antirachetă.

Numai cine nu înțelege nici măcar superficial gândirea lui Putin poate să subestimeze iritarea pe care i-a generat-o omului care visează la refacerea URSS decizia României de a accepta chiar și instalații militare defensive americane pe teritoriul său. Numai cine se mai îndoiește de cruzimea și brutalitatea așa-numitului țar ar putea să nu înțeleagă riscul la care s-a expus Traian Băsescu înfruntându-l…”

11 noiembrie 2011, două luni înainte de începerea protestelor de stradă ale USL – ”(…) Traian Băsescu a început săptămâna semnând decretul premergător ratificării acordului privind scutul antirachetă și a încheiat-o declarând la Berlin, după întâlnirea cu cancelarul Germaniei, că anul viitor vor fi concediați alți 100.000 de angajați din sistemul public, că deficitul bugetar va fi redus la jumătate, urmând ca acesta să ajungă la zero în 2013, că numărul programelor sociale va scădea de la 54 la 9, că nu este deloc îngrijorat, ba din contră, privește cu bucurie perspectiva apariției unor partide noi și că PDL ar putea să nu obțină nici 30% la următoarele alegeri dacă va mai fi zguduit de scandaluri de corupție (…)

Status-quo-ul nu îi convine. Opoziția a capitalizat, nemeritat, toată frustrarea pricinuită de marasmul economic, de nepriceperea și corupția puterii și așteaptă destul de relaxată alegerile. Cu toate acestea, nu ei sunt prima țintă a președintelui, ci, paradoxal, propriul său partid – PDL (…)

Traian Băsescu are o problemă cu ambele ipoteze de lucru ale partidului său. România nu stă atât de grozav din punct de vedere economic – o înrăutățire, destul de probabilă, a climatului economic continental va mătura într-o clipă toate progresele chinuite făcute în ultimul an, iar voturile primarilor cu expertiză în trocul voturi contra zhăr și ulei nu vor fi suficiente pentru ca el să nu fie nevoit să cedeze puterea, în 2012, actualei opoziții (…)

De ce sabotează Traian Băsescu planurile partidului său, bazate pe o rețetă care a funcționat atât de bine anii trecuți, în folosul ambelor părți? Pentru că nu are de ales. Nu mai există resurse financiare pentru ca în 2012 statul să fie generos cu planurile electorale ale partidelor de la putere, cum a fost în 2009, în 2008, în 2004 și tot așa (…)

Cum va fi spart blocul politic care se opune imperativului reducerii jafului bugetar? Greu de spus cu certitudine, dar un lucru este evident. Din ce în ce mai mulți dintre oamenii de bază ai puterii au ajuns să fie anchetați și chiar arestați pentru afaceri de corupție (…)

Însă, fără doar și poate, PDL a intrat în stare de șoc după ultimele arestări din Transilvania. Arestarea primarului Clujului, Sorin Apostu, precedată de cea a vicepreședintelui Consiliului Județean Cluj, Radu Bica, a șefului Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă, Silviu Bian, a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Virgil Baciu, a șefului Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Brașov, Ionel Spătaru, precum și de anchetarea ministrului Muncii, Ioan Botiș, a secretarului de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ioan Andreica, a liderului PDL Maramureș, Mircea Man și a șefei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Crinuța Dumitrean, toate au băgat groaza în rețeaua de colectori de bani pentru partid. Dar mai ales în rândul șefilor lor.

Șocul este cu atât mai mare cu cât doi dintre cei vizați de anchetele din ultima vreme se numără printre cei mai importanți primari ai PDL, cu șanse maxime de a fi realeși anul viitor. Și care în plus sunt și doi dintre cei mai activi contributori cu fonduri la bugetul partidului. Cum ar veni, doi ostași credincioși și destoinici ai partidului. Cu mic, cu mare, democrat-liberalii își pun o singură întrebare: ce vrea Băsescu de la noi?

Este o coincidență faptul că într-un moment de impas în promovarea unor schimbări importante pentru modernizarea României, când atât PDL cât și UDMR se codesc să treacă la fapte, numărul celor anchetați și arestați din rândurile puterii crește de la o zi la alta? Cel mai probabil, nu. Este morală folosirea unor astfel de măsuri de coerciție? Doar dacă ni se pare morală ideea că scopul scuză mijloacele (…)”

 20 iulie 2012, cu nouă zile înaintea celui de-al doilea referendum de demitere a lui Traian Băsescu – ”(…) Nici în visele lor cele mai negre nu și-au imaginat liderii USL că reacția partenerilor occidentali împotriva lor va fi atât de vehementă. „Toată planeta îl urăște pe Băsescu, de ce nu s-a tras cu artificii de la Washington la Berlin în ziua suspendării, de ce nu suntem îmbrățișați ca niște eroi? Chiar sunt orbi nemții și americanii, nu știu că o dată cu demiterea lui Băsescu țara va scăpa de Udrea, de Anastase, de Boagiu și de tot haremul său penal?”

Din păcate pentru cei ce gândesc în această cheie, ei nu înțeleg logica elementară pe care o aplică europenii și americanii atunci când judecă evoluția României din ultimii ani: câtă vreme, cu puținul pe care l-a făcut pentru justiție, pentru tăierea cordonului ombilical dintre instituții și partide, pentru serviciile de informații, pentru respectarea angajamentelor față de partenerii strategici, Băsescu a făcut mai mult decât toți predecesorii săi la un loc, a spune că el este răul cel mare reprezintă o mare minciună.

Și câtă vreme sistemul centralizat de putere creat de Băsescu, imperfect și adesea imoral, are toate șansele să fie înlocuit cu un sistem descentralizat de jaf instituționalizat, necontrolat de nimeni, perspectiva schimbării garniturii de conducere în România le dă fiori.

Marele jaf național post-1990 a fost posibil pentru că lanțul complicităților traversa instituțiile de sus până jos, fără nici o barieră. În anii de domnie a lui Ion Iliescu, de la președintele țării până la ultimii casieri de la FNI, Caritas, sau de la ciupercăria de bănci populare de care s-a ales praful, toată lumea știa că ia parte la o mare escrocherie. Și nimeni nu a vrut sau n-a putut să le împiedice. Degeaba veneau informări de la SRI, degeaba avertiza Banca Națională, SISTEMUL a operat pe vremea preacinstitului Iliescu, pe orizontală și pe verticală, fără nici cea mai mică piedică.

Condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, destructurarea rețelei Voicu, chiar dacă insuficiente, au fost posibile pentru că, pentru prima oară după mulți, foarte mulți ani, mai multe componente ale SISTEMULUI au fost destructurate de către instituții care au fost lăsate să-și facă treaba, de multe ori chiar împotriva fostului partid de guvernământ. Și chiar dacă numeroase altele au rămas funcționale, unele poate chiar cu încuviințarea lui Traian Băsescu, puterea de precedent cântărește enorm.

Libertatea pe care le-a dat-o multor șefi de instituții de a-și face treaba după cum le dictează conștiința a început deja să viruseze esența SISTEMULUI, care se baza pe promisiunea fermă făcută membrilor rețelei că, indiferent ce se va întâmpla, li se garantează că vor scăpa de pușcărie. În clipa în care fie un procuror, fie un judecător, fie un ofițer de informații scurtcircuitează într-un singur punct lanțul complicităților, întreaga filieră este compromisă.

Este suficient? Nu. Dar doza de imprevizibil pe care o introdus-o absența controlului total asupra justiției și a instituțiilor de apărare a legii în marile manevre mafiote le-a redus drastic eficiența. Una e să operezi la lumina zilei, fără teamă, și alta este să o faci clandestin, cu copoii pe urmă.

Iar asta se vede chiar și în cea mai nouă afacere de corupție pe care USL i-o pune în cârcă lui Băsescu – rețeaua de evaziune fiscală prin comerțul cu petrol, patronată de Sorin Blejnar, fostul șef al Administrației Fiscale.

Rezultatele obținute până acum de anchetatori în această anchetă nu ar fi fost posibile dacă SRI și DNA nu s-ar fi bucurat în ultimii ani de mai multă autonomie decât au avrut vreodată aceste instituții. Șefii acestor instituții nu ar fi permis niciodată ca Blejnar să fie vânat dacă relația lor cu președintele ar fi fost similară cu cea pe care Timofte, Amărie și alți predecesori au avut-o cu Ion Iliescu. Pe ce mă bazez?

Dacă ar fi fost așa, jaful de zeci de miliarde de euro operat la Compania Română de Petrol, aproape 20 de ani, până la privatizarea ei, nu s-ar fi soldat cu nici un condamnat? Mai rău, cu nici o punere oficială sub acuzare! Șefii ANAF din acei ani nu știau că mii de firme de securiști și politicieni iau benzină pe datorie și uită să mai plătească?! Ei nu primeau o cotă-parte? Și atunci, de ce nu i-a vânat SRI? Nu cumva pentru că și SRI făcea, prin firmele sale acoperite, același lucru?

Iar lui Iliescu de ce nu i s-a strigat: „Ieși afară, javră ordinară!”? Nu știa de acest furt de proporții epice? Nu știa că banii drenați dinspre buget înspre conturile elitei demente puteau fi folosiți la autostrăzi, școli, spitale, grădințe, creșe, aziluri de bătrâni?! Nu știa că fiecare leu care nu ajunge la buget înseamnă un leu pe care trebuie să-l împrumutăm din afară?

Nu știa că SRI-ul știe? Nu știa că SRI știe că el știe că SRI-ul știe? De ce nici măcar unul dintre cei doi, Iliescu sau șeful SRI, nu a lăsat procurorii și judecătorii să pedepsească acest atentat la siguranța națională? Pentru că ambii erau complici. Pentru că nici o clipă vreuna dintre părți nu s-a bucurat de autonomie instituțională reală. Povestea cu separația puterilor în stat a fost în tot acest timp o glumă sinistră. Creierul și brațul nu pot exista ca două instituții autonome.

Și dacă amenințarea lui Ponta se adeverește și Băsescu va fi condamnat pentru că a luat bani de la Blejnar, sentința împotriva sa va fi dovada că Băsescu a făcut mai mult decât Iliescu pentru instituțiile acestei țări.

Faptul că SRI și DNA au putut să-l lucreze în voie pe finanțatorul președintelui ne-a adus, indiscutabil, mai aproape de domnia Legii. Înseamnă că separația puterilor în stat chiar a început să funcționeze și că ne-am mai îndepărtat cu un pas de dictatură.

Înseamnă și că există premisele ca statul să-și facă treaba și de-acum încolo și să vegheze la respectarea legii și de către viitorii guvernanți, indiferent pe ce poziție ierarhică se află. Însă asta nu se va întâmpla decât dacă aceia care îi vor urma lui Băsescu vor face aceeași alegere ca și el: să numească oameni adevărați în fruntea instituțiilor fundamentale, și nu niște viermi fuduli…”