Un moment fast Reviewed by Dan Turturica on . Da, nu este un moment ușor pentru toți cei ce am sperat că votul din 16 noiembrie 2014 va pune capăt nu doar guvernării Ponta, ci întregii amprente pesediste as Da, nu este un moment ușor pentru toți cei ce am sperat că votul din 16 noiembrie 2014 va pune capăt nu doar guvernării Ponta, ci întregii amprente pesediste as Rating: 0

Un moment fast

Da, nu este un moment ușor pentru toți cei ce am sperat că votul din 16 noiembrie 2014 va pune capăt nu doar guvernării Ponta, ci întregii amprente pesediste asupra viitorului României – stat ineficient, populism deșănțat, amânarea la nesfârșit a reformelor structurale, absența investițiilor majore, menținerea unei armate de incompetenți în fruntea principalelor instituții centrale și locale, drenarea resurselor publice spre rețelele mafiote de partid, șicanarea constantă a justiției, controlul asupra principalelor televiziuni și o politică externă necredibilă deoarece nu este dublată de una internă în acord cu valorile alianțelor din care facem parte.

Da, nu este ușor să îl vezi pe noul președinte coabitând mulțumit (sau resemnat) cu premierul, cu fostul său adversar din campanie, cu cel care a dovedit că este dispus să batjocorească democrația și legile pentru a acumula și mai multă putere. Da, nu este ușor să-l vezi atât de bine aliniat planurilor PSD-ului, care îl transformă practic într-un obiect de decor și atât de mulțumit cu noncombatul sistemic practicat de majoritatea liderilor PNL.

Da, nu este ușor să vezi nici că fostul președinte, deși acuză refacerea USL și materializarea proiectului „Grivco“, nu face decât să le consolideze și mai tare prin atacurile furibunde împotriva puținilor oameni care pot opri alianța moșită de Voiculescu să încalece definitiv statul.

Da, nu este ușor să vezi cum, cu fiecare atac la adresa justiției și cu fiecare pledoarie în favoarea inocenței Elenei Udrea, Traian Băsescu își mai anulează o șansă de a mai reprezenta cândva o voce importantă a opoziției.

Da, nu este ușor să vezi un om atât de abil ca și comunicator care spune pe 22 martie „politicienii să tremure de frica procurorilor, nu procurorii de frica politicienilor“, iar două săptămâni mai târziu îi transformă în inamici publici. Da, nu este ușor să vezi cum președintele care va intra în istorie (că vrea, sau că nu vrea) pentru că a declanșat resetarea relațiilor de putere în această țară, după zeci de ani de dictatură a castei privilegiaților, ține cu dinadinsul să se reîntoarcă în clubul fesenist al luptătorilor împotriva unei justiții independente.

Și mai ales nu este ușor să îl vezi pe Victor Ponta cum tronează superior deasupra tuturor acestor vorbe și fapte dezamăgitoare și zâmbește satisfăcut de cât de bine i s-au așezat cărțile după înfrângerea din noiembrie.

Nu doar că nu a fost trimis rapid la coșul de gunoi al istoriei, dar are și privilegiul de a privi cum cei doi mari adversari ai săi, Băsescu și Iohannis, dau palmă după palmă celor ce au crezut în ei, care i-au apărat când au fost înghesuiți într-un colț de către pesediști, care i-au votat. Și toate astea în timp ce Ponta își reface și consolidează relația cu propriul electorat, prin același cocktail primitiv de mâncare ieftină, circ și minciuni ordinare prin care s-au menținut la putere toți cei din stirpea lui.

Mai mult, lui Ponta îi reușește foarte bine jocul cu Tăriceanu și Parlamentul. Prostește incredibil de mulți oameni, în special observatori externi, prin discursul său prudent, care evită să atace direct marile teme contencioase ale respectării statului de drept, de teama de a nu fi iar privit ca un vârf de lance împotriva fundamentelor democratice și a justiției, ca în 2012.

Faptul că a convins masa amorfă de parlamentari care nu îndrăznesc să miște în front și pe expiratul Tăriceanu să-i apere călcâiul lui Ahile, alias Șova, nu schimbă însă situația. Marele păpușar al rezistenței la lupta anticorupție este Ponta, și nimeni altul. Chiar dacă își freacă mâinile de bucurie și tace chitic când Băsescu agită stindardul luptei anti-DNA, anti-SRI, anti-Înalta Curte, el, și nu Băsescu, este cel ce coordonează construirea de tranșee în care colegii, prietenii și familia sa să se poată adăposti.

Noroc cu insistența DNA de a obliga Senatul să-și asume salvarea ilegală a lui Șova! Fără acest gest, care dovedește că procurorii anticorupție pe el îl vânează cu adevărat și nu se vor mulțumi cu complicii mărunți, insistență care l-a scos din minți, Ponta nu ar fi lăsat garda jos și nu ar fi șarjat direct împotriva procurorilor.

Declarația sa de susținere pentru un proiect mai vechi al USL de a scoate procurorii din categoria magistraților, ce i-ar lăsa fără protecția în fața ingerințelor politice care vine o dată cu acest statut, arată ce gândește cu adevărat față de ofensiva justițiară.

La fel ca și afirmația sa că „nu orice fel de procuror se apucă să ancheteze senatorii“. Dar și că „relațiile între justiție (și Senat, dar și alte instituții – n.m.) trebuie făcute prin procurorul general, eventual ministrul Justiției“. Adică prin fostul său coleg, Nițu, sau prin soțul verișoarei sale, Cazanciuc. Două filtre care, speră el, l-ar putea proteja de acțiunile procurorilor DNA.

Și el – ca mulți alții – e dispus să joace sceneta susținerii luptei anticorupție doar până când ancheta se apropie de el sau de familia sa. Să sperăm că toți diplomații păcăliți până acum de „schimbarea la față a lui Ponta“ post-prezidențiale vor realiza că nu a fost decât o diversiune grosolană. Nu Tăriceanu și nulitățile anonime din Parlament se luptă cu procurorii, cu judecătorii și cu serviciile de informații, ci chiar Ponta. Și nu o mai face pentru altcineva, în contul unor obligații, ci pentru propria supraviețuire.

Dar, în ciuda tuturor acestor motive de îngrijorare și pesimism, nu traversăm un moment chiar atât de rău. De fapt, trăim un moment foarte bun. De ce? Pentru că avem mai multă libertate decât am avut vreodată în istoria noastră recentă.

Avem politicieni liberi să se porcească, liberi să lenevească, să își ia vacanțe prelungite și să se scobească în nas, liberi să își bată joc de tot ce au clădit sănătos și durabil pentru a nu insulta ambițiile megalomanice ale unei fufe, liberi să stea chirciți într-un ungher și să ronțăie voioși la tot ce au agonisit în vremurile în care nimeni nu îi fugărea cu mătura când îi prindea în cașcaval.

Avem în același timp, însă, și instituții și lideri de instituții care pot să demonstreze că înțeleg că s-ar putea să-și rateze definitiv carierele dacă le permit politicienilor să-i încalece din nou. Oameni care înțeleg mult mai profund importanța parteneriatelor strategice cu țările și alianțele care dau consistență termenului de democrație occidentală. Oameni care știu că în afara acestor ancore și scuturi nu avem nimic care să ne poată proteja cu adevărat de monstrul renăscut la Răsărit.

Avem, pe de altă parte, oameni în aceste instituții, dar și tot soiul de combinatori, de toate națiile, ce profită din plin de libertatea pe care simt că au primit-o după încheierea mandatului lui Traian Băsescu. Sunt liberi, deocamdată, să încerce să tranșeze vechi rivalități profesionale și frustrări materiale, înfundându-i cu prioritate pe cei din găștile adverse.

Și, tot deocamdată, sunt liberi și să paraziteze lupta anticorupție, să încerce să-l înfunde pe unul sau pe altul, să-l salveze pe unul sau pe altul. Liberi să capitalizeze obsesia pentru confirmare externă a politicienilor și să facă un ban din a-l înfățișa pe unul mai de treabă și mai de încredere decât altul.

Avem, de asemenea, și ziariști liberi să facă pe ei de teamă că aceia de la care au supt ani de zile bani negri îi vor da în vileag. Liberi să copieze stilul mizerabil al lui CV Tudor și să-i atace cu același tip de acuzații cu tentă sexuală de care era plină „România Mare“ pe toți ziariștii cu adevărat liberi, care nu dau doi bani pe imunitățile căpeteniilor de caste feudale din politică și afaceri.

Mai important decât orice, însă, este că avem cetățeni liberi. Liberi să asculte și să pună în context vorbele politicienilor. Liberi să judece faptele acestora. Liberi să le soarbă cuvintele, să îi aplaude și chiar să-i iubească și pe cei ce își bat joc de ei. Pe cei ce le fură o sută de lei din buzunar și așteaptă recunoștință veșnică pentru că le-au dat înapoi zece lei.

Liberi să iasă în stradă împotriva celor care le compromit viitorul sau liberi să îi trateze cu lehamite și nepăsare, convinși că oricum nu au cum să îi oblige să le servească interesul.

Liberi să se uite la televizor sau să citească articole și să-i creadă pe cei ce îi mint de fiecare dată când deschid gura sau când scriu un cuvânt. Liberi să țină minte când cineva le-a spus adevărul în față, indiferent cât de dureros a fost. Liberi să uite totul și să rătăcească printre reflecții ale reflecțiilor unor imagini în oglinzi, veșnic prizonieri ai relativității absolute.

Trebuie să lăsăm deoparte amărăciunea provocată de zbaterea haotică și primitivă a celor ce se află azi la butoane și să ne bucurăm că avem libertatea de a decide încotro o apucăm de mâine. Pentru că, dacă nu ne concentrăm pe această libertate, s-ar putea să ne trezim la un moment dat că iar ne-a fost suflată de sub nas.

Comments (1)

Leave a Comment


6 − = 5

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics