Un eșec istoric Reviewed by Dan Turturica on . "Este o idee socialistă... Nu poţi să fii de acord cu eliminarea restituirii în natură." Dacă vă imaginaţi că replica de mai sus este a unui fost proprietar ind "Este o idee socialistă... Nu poţi să fii de acord cu eliminarea restituirii în natură." Dacă vă imaginaţi că replica de mai sus este a unui fost proprietar ind Rating: 0

Un eșec istoric

“Este o idee socialistă… Nu poţi să fii de acord cu eliminarea restituirii în natură.” Dacă vă imaginaţi că replica de mai sus este a unui fost proprietar indignat că actualul Guvern vrea să-i dea înapoi doar 15% din ce i-au luat comuniştii, vă înşelaţi. Cuvintele îi aparţin lui Victor Ponta, nimeni altul decât liderul partidului care, în calitatea sa de urmaş al PMR şi PCR, s-a achitat cu brio de obligaţia istorică de a bloca vreme îndelungată orice fel de restituire sau recompensă cuvenită proprietarilor deposedaţi abuziv.

Şi care nu doar că nu s-a simţit dator să dea înapoi averile uzurpate de înaintaşii sosiţi pe tancuri de la Moscova, dar a şi legiferat ceea ce nici măcar Ceauşescu nu a îndrăznit: dreptul de proprietate asupra bunurilor furate. Pentru că exact asta a făcut Legea 112 din 1995, promovată de PDSR alături de tovarăşii lor din PUNR, PRM, PSM, PDAR, care a dat chiriaşilor din imobile naţionalizate dreptul să le cumpere la preţuri derizorii.

Această cinică inversare de roluri, prin care epigonii celor ce s-au înşurubat în vilele şi apartamentele furate au ajuns să plângă de mila celor jefuiţi şi aruncaţi în stradă şi să pretindă că le ţin partea, este doar ultima dintr-o lungă serie de aberaţii care au definit răspunsurile noii puteri la trei teme esenţiale ale României post-1990 – cum reparăm imensele nedreptăţi comise de statul comunist, care sunt termenii reconcilierii dintre opresori şi victime şi, mai ales, cum poate fi împiedicată în viitor agresiunea castei conducătoare asupra majorităţii cetăţenilor.

Dacă Victor Ponta chiar ar crede ce spune, atunci critica la adresa intenţiilor Guvernului de a plafona despăgubirile şi pledoaria implicită în favoarea restituirilor în natură şi complete, indiferent cât ne-ar costa ele, ar fi trebuit să fie precedată de o delimitare faţă de poziţia anterioară a PSD în această chestiune. Pentru că dincolo de eşecul monumental al actualei puteri, la care mă voi referi mai jos, păcatul originar în această problemă aparţine in integrum partidului pe care îl conduce.

Este cel puţin un semn de schizofrenie să susţii că a compensa cu doar 15% furtul comis în 1950 este o nouă nedreptate strigătoare la cer, dar să nu condamni ani întregi de politică înverşunată pe care propriul tău partid a dus-o împotriva oricărei despăgubiri, chiar şi de unu la sută. Ca să nu mai vorbim de faptul că Victor Ponta era membru al Guvernului în momentul în care PSD a promovat celebra Lege 10, care a acutizat şi mai tare conflictul dintre proprietari şi chiriaşi, generând un număr imens de procese la CEDO şi de sentinţe împotriva statului român.

Victor Ponta a renunţat fără prea multe explicaţii la ideea rostită, probabil, în pripă de a condamnda mineriada din iunie 1990, deoarece ar fi însemnat un afront direct adus preşedintelui onorific, Ion Iliescu. De aceea, şansele ca el să atace discursul istoric rostit de Iliescu la Satu Mare în 1994, împotriva sentinţelor judecătoreşti de retrocedare, sunt ca şi inexistente. A condamna acel discurs ar echivala cu a dezavua sprijinul total pe care predecesorul său l-a acordat întregii nomenclaturi comuniste pentru a se împroprietări definitiv cu locuinţele de lux în care îi repartizase Partidul Comunist Român. Ar însemna, de fapt, un atac împotriva castei care l-a susţinut în întreaga sa cariera politică şi fără al cărei sprijin ar fi rămas un simplu procuror.

Fără această delimitare însă, nici Ponta, nici alt pesedist, oricât de inocenţi şi bine intenţionaţi ar dori să pară, nu au dreptul să invoce exemplul Ungariei, care a decis de la bun început să limiteze despăgubirile. Nimeni nu i-a împiedicat pe Ion Iliescu şi ai săi, timp de un deceniu, să dea o lege similară celei din Ungaria. Şi pentru care, în mod cert, proprietarii i-ar fi fost, la acea vreme, recunoscători. Pentru că, într-adevăr, între perspectiva de a nu primi niciodată nimic (aşa cum se conturase ea imediat după decembrie 1989, când FSN defila cu “Vin moşierii!” şi “Voi n-aţi mâncat salam cu soia!”) şi a primi totuşi ceva, a doua variantă le-ar fi surâs mult mai mult.

Însă nu gesturile retorice ar fi cea mai bună dovadă că PSD şi-a schimbat optica în chestiunea retrocedărilor. Nu este nevoie să i se dea peste nas lui Iliescu pentru ce a făcut în trecut. Mult mai eficient ar fi un sprijin prezent şi concret pentru corectarea nedreptăţilor începute de PSD şi continuate prin alte metode de PNL şi PDL. Iar un pas important ar fi recunoaşterea nulităţii de drept a tuturor naţionalizărilor operate conform Legii 92 din 1950, care a dispus trecerea în proprietatea statului a unui număr imens de imobile.

Motivul juridic pentru un astfel de demers este binecunoscut tuturor celor ce se luptă de 22 de ani să-şi recupereze casele luate abuziv şi a fost invocat de mii de ori fără ca nici o autoritate să-l ia în seamă: Legea 92 a fost neconstituţională! Iar argumentaţia este cât se poate de evidentă.

În timp ce articolul 3 al Legii 92 spune: “Imobilele naţionalizate trec în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel”, Constituţia Republicii Populare Române, adoptată în 1948, garanta proprietatea privată şi spunea că exproprierile se pot face doar contra unor despăgubiri drepte. Iată cele două articole:

“Art. 8. – Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege.
Art. 10. – Pot fi făcute exproprieri pentru cauza de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.”

Dacă pentru regimul de atunci Constituţia nu valora doi bani, nu acelaşi lucru ar fi trebuit să se întâmple după 1990. Legea 92 din 1950, aflată în contradicţie flagrantă cu legea fundamentală de la acea vreme, trebuia declarată nulă şi la fel toate efectele ei. Consecinţa: dreptul de proprietate trebuia reconstituit potrivit situaţiei anterioare acestei legi, care a golit de legitimitate raporturile juridice dintre statul român şi un număr important de cetăţeni.

Nici o rezolvare de profunzime a problemei proprietăţilor confiscate abuziv nu poate ignora nevoia de a restabili legitimitatea demersurilor statului în această privinţă. Iar legitimitatea nu se poate recâştiga decât prin recunoaşterea ilegalităţilor care au compromis-o în urmă cu 62 de ani şi repararea lor juridică. Discuţia despre sume de bani şi termene de plată este subsecventă.

Ar fi o surpriză foarte plăcută ca PSD să facă un gest de penitenţă, chiar şi tacită, şi să susţină, după 22 de ani de rătăciri, un gest de autentică reparaţie. După cum spuneam însă, şansele sunt mici, în condiţiile în care nici foştii, nici actualii lideri nu fac gesturi concrete care să demonstreze palpabil că ar regreta vreuna dintre erorile comise.

Obligaţia principală pentru a repara definitiv această problemă revine însă PDL-ului, partidul care dintr-un punct de vedere a făcut chiar mai mult rău decât neo-comuniştii lui Iliescu. În ultimii ani, numeroşi activişti şi funcţionari publici arondaţi acestui partid au dat speranţe foştilor proprietari fie doar pentru a-i amăgi, fie – cel mai grav – pentru a-i jecmăni încă o dată.

În declaraţia de la Satu Mare, din 1994, Iliescu spunea aşa: “Toate hotărârile adoptate de judecători n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate câtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se pune în proprietate un proprietar naţionalizat sau aflat într-o situaţie legală. Asta e problema de fond. Am auzit că şi în Bucureşti se deschid procese, iar ICRAL-ul, care reprezintă interesul public, nu se prezintă la proces. Şi aici, fără îndoială, apar abuzuri şi mercenariat. Sunt plătiţi. Ei, ca persoane, funcţionarii din aceste instituţii, nu mai merg să apere interesele chiriaşilor şi interesul public. Atunci, instanţa judiciară n-are decât partea care pledează pentru, şi cedează. N-ar trebui să cedeze pentru că nu au acoperire legală”.

Declaraţia arată clar că fostul preşedinte, pentru care “proprietatea este un moft”, era preocupat exclusiv de “dreptul” chiriaşilor şi absolut deloc de cel al proprietarilor. Dovadă că în anul următor avea să consolideze abuzul din 1950 cu unul şi mai mare, legalizând proprietatea chiriaşilor asupra imobilelor furate. Cu toate acestea, merită reţinut avertismentul pe care l-a dat privind mafia ce lua naştere la nivelul instituţiilor statului şi al tribunalelor pentru a profita de pe urma retrocedărilor. Pentru că această mafie avea să ajungă la apogeu zece ani mai târziu, după adoptarea legii, sub protecţia a numeroşi politicieni, funcţionari, prefecţi şi primari de toate culorile politice, dar, în ultimii doi ani, în special de la PDL.

Este cât se poate de lăudabil că Mihai Răzvan Ungureanu s-a decis nu doar să pună ordine în afacerile Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, dar şi să dea pe mâna procurorilor faptele celor ce au condus-o şi să vorbească public pentru prima oară despre ele. De asemenea, este de remarcat şi că a avut tăria de a fi mesagerul veştii proaste că statul a ajuns într-o fundătură şi nu are resurse să-i despăgubească integral pe foştii proprietari. Dar asta nu va împiedica imaginea negativă generată de eşecul cataclismic înregistrat în acest proces să se răsfrângă şi asupra guvernului său. Pentru că este un eşec al PDL, principalul său susţinător şi al forţelor de dreapta, în general, din care face parte.

Legea 247 din 2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, care a modificat radical legea boantă a Guvernului Năstase, a fost una dintre cele mai aşteptate măsuri reparatorii pe care forţele de dreapta le-au promis celor deposedaţi pentru a doua oară de regimul Iliescu. Rezultatele, la şapte ani de la adoptare, sunt catastrofale. Ponderea de doar 9% dosare rezolvate din totalul de 170.000 de dosare depuse la ANRP a doborât cele mai pesimiste aşteptări.

Acest rezultat, ca şi recunoaşterea faptului că statul nu va avea niciodată resurse pentru a se achita de obligaţiile financiare pe care şi le-a asumat ridică un semn uriaş de întrebare. Au ştiut cei ce au promovat legea încă de la început că va fi un eşec, că nu există nici logistica, nici banii pentru a onora promisiunile de despăgubire? A fost, de fapt, un bluf cu speranţele a sute de mii de români?

Mai mult decât o eventuală eroare de calcul, ce nu pot ierta foştii proprietari este corupţia care a sufocat toate mecanismele şi instituţiile implicate în punerea în posesie sau despăgubire. Iar politicienii şi funcţionarii care au profitat de ea, sau doar au ştiut şi au tăcut, se fac vinovaţi de un al treilea jaf la adresa victimelor naţionalizărilor. Pentru că este bine ştiut, numeroşi proprietari au trebuit să cedeze drepturile litigioase pe sume derizorii pentru că ştiau că altfel nu vor vedea nici un leu. Pe hârtie ei au căpătat înapoi case sau terenuri de milioane, dar 90% din sumele pentru care au fost valorificate au revenit samsarilor, fie ei angajaţi la primărie, la ANRP, magistraţi, avocaţi, şi mai sus, prin cotloanele piramidei şpăgilor, au ajuns să alimenteze politicieni şi partide.

Cifrele corupţiei din acest sistem, vehiculate confidenţial, de ordinul zecilor sau chiar sutelor de milioane de euro, sunt atât de mari încât nu lasă loc decât unei singure concluzii: începând cu 2005, un întreg mecanism cu spate politic a fost pus la cale deliberat pentru a-i deposeda încă o dată pe foştii proprietari de ceea ce li se cuvine. Iar hăţişul birocratic creat în jurul ANRP, în principal, nu a fost o consecinţă a unui eşec administrativ, ci un instrument gândit special pentru a bloca accesul la despăgubiri şi pentru a canaliza toate dosarele către mafia retrocedărilor.

Degeaba imaginea lui Emil Boc a fost cea a unui premier integru dacă sub el, întocmai ca şi sub Ion Iliescu, a crescut o monstruozitate. Iar datele care au fost prezentate acum o lună de noua şefă a ANRP sunt elocvente: un număr imens de dosare pe baza cărora s-au emis decizii de despăgubire pe fond funciar nu aveau nici măcar un certificat de moştenitor! Şi, cel mai important, plata nu s-a făcut cronologic, în ordinea emiterii titlurilor de plată. Singurul criteriu, probabil, a fost cuantumul şpăgii. Altfel, cum poate fi justificat faptul că în unele cazuri banii s-au dat în aceeaşi zi în care a fost emis titlul, iar în altele banii nu s-au plătit nici după câţiva ani?

Nu doar PDL are de dat explicaţii privind jaful de la ANRP. Şi liberalii ar trebui să-şi asume moştenirea Agenţiei în perioada în care premier a fost Călin Popescu Tăriceanu, iar şefă era Ingrid Zaaraour. Pentru că raportul Curţii de Conturi pe 2008 invocă exact aceleaşi nereguli pe care le auzim astăzi despre mandatul celebrei Crinuţa Dumitrean: au fost făcute evaluări după bunul plac şi “s-au emis titluri de despăgubire în lipsa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sau calităţii de moştenitor a fostului proprietar”.

Cu toate acestea, pentru că în ultimii trei ani controlul ANRP le-a aparţinut în exclusivitate, pentru că în mandatul lor Guvernul admite incapacitatea de a plăti integral despăgubirile, dar mai ales amploarea corupţiei, iar firele numirilor politice indică o complicitate la vârful partidului, PDL va fi considerat principalul responsabil de acest eşec multiplu: de legiferare, de administrare, de materializare a dorinţelor unui număr important dintre alegătorii săi, de moralitate, de reparare a unei nedreptăţi istorice.

Dintre toate, ultimul va cântări cel mai greu. Pentru că nimic nu evidenţiază mai clar, în România, onestitatea convingerilor şi dorinţa sinceră ca această ţară să evolueze decât modul în care o persoană sau un partid se raportează la cel mai traumatizant moment din istoria noastră: instaurarea comunismului.

Editorial publicat în România Liberă, în 12 aprilie 2012

 

Leave a Comment


5 + 5 =

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics