Timpuri noi Reviewed by Dan Turturica on . „Nimic nu este mai jalnic pe lumea asta decât un fost președinte!“, remarca, autoironic, John Quincy Adams, al șaselea președinte al SUA, la scurt timp după ce „Nimic nu este mai jalnic pe lumea asta decât un fost președinte!“, remarca, autoironic, John Quincy Adams, al șaselea președinte al SUA, la scurt timp după ce Rating: 0

Timpuri noi

„Nimic nu este mai jalnic pe lumea asta decât un fost președinte!“, remarca, autoironic, John Quincy Adams, al șaselea președinte al SUA, la scurt timp după ce și-a încheiat mandatul. O frază care la prima vedere i se potrivește perfect și fostului nostru președinte, Traian Băsescu, care a făcut recent două declarații surprinzătoare.

Prima – „vă duceți la fund dacă ies din politică“ – trebuie luată mai degrabă ca o glumă, având în vedere că a fost adresată postului de televiziune RTV, ca răspuns la un e-mail în care era întrebat de ce nu se retrage din politică. A doua, însă, prin care a catalogat decizia prin care a fost pus sechestru pe terenurile de la Nana ca fiind un atac politic la adresa sa, este extrem de îngrijorătoare.

Încercarea lui Traian Băsescu de a discredita justiția și instituții la a căror întărire și independență a contribuit din plin, în aceiași termeni în care își deplâng martiriul și Năstase, și Voiculescu, și Udrea, pare să valideze o convingere foarte veche a adversarilor săi, că fostul șef al statului va deveni extrem de rapid o umbră jalnică a ceea ce a fost.

Dar pare să confirme și teama multor oameni de bună-credință care l-au susținut că, dacă ar depinde de el, ar alege să oprească asaltul justiției împotriva frățiilor politice și economice care au controlat până acum România de dragul Elenei Udrea și al altor apropiați. Și că ar putea deveni un vector politic care, sub pretextul că vrea să oprească jocurile politice ale instituțiilor, va milita pentru a reveni la o justiție mai temperată, fără „cătușe și spectacole televizate“. O justiție care, de fapt, nu va îndrăzni să încalce imunitatea marilor păpușari și a cercului de intimi din jurul lor.

Această temere nu a răsărit din nimic. Ea vine ca o confirmare a unor suspiciuni care au prins contur vizibil la momentul ultimelor alegeri pentru șefia PDL. Momentul în care Traian Băsescu a ținut să-și oficializeze parteneriatul politic total cu Elena Udrea.

Acolo a fost răscrucea în care Traian Băsescu și-a trasat limitele. Elena Udrea a fost doar manifestarea vizibilă a opțiunii mult mai profunde a fostului președinte pentru continuarea unui model politic falimentar și nociv, în care corupția, deși limitată și practicată mai discret, juca un rol important.

Nu a făcut această alegere pentru că este profund viciat, cum era și este cazul marilor săi adversari, ci pentru că nu a îndrăznit să îmbrățișeze un model liberal de formare și conducere a unui partid nou (sau de reformare a PDL), cu control minimal din partea liderului, bazat pe energia și creativitatea unei echipe în care să se integreze ca mentor și coordonator, nu ca șef.

Modelul pentru care a optat prin susținerea acordată Elenei Udrea ca moștenitor oficial era unul bazat pe supunere (a se citi loialitate – potrivit vocabularului cazon), nu pe participare la decizii; pe comandă, nu pe argumente care să convingă. Orice model de conducere care folosește în primul rând ordinele în rutina atingerii obiectivelor presupune o cointeresare a celor ce trebuie să le execute. În lumea politică de la noi, cointeresare înseamnă în primul rând mită: funcții, bani, proiecte publice, capital electoral etc.

De aceea, limitele lui Traian Băsescu în a-și reforma propria viziune managerială, neputința de a dezvolta relații cu oameni care așteptau de la el susținere, inspirație, coordonare și chiar un strop de colegialitate, limite care în final l-au făcut să-i elimine din jurul său pe toți cei alături de care ar fi putut porni pe un nou drum și să-i păstreze pe cei ce nu îi cereau să evolueze, l-au făcut să persiste într-un stil de a face politică care presupune, în esență, că o anumită doză de corupție este inevitabilă pentru a exercita puterea în România.

Această convingere a fostului președinte și acțiunile derivate din ea au intrat în conflict cu lupta anticorupție în momentul în care amploarea relațiilor de complicitate devoalate de DNA și SRI și confirmate de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție au făcut imposibilă respectarea promisiunilor de imunitate, indiferent dacă ele au fost implicite sau explicite.

Oricât ar încerca unii analiști să cosmetizeze realitatea, adevărul este că marșul voios al președintelui spre o fundătură a fost previzibil. Iată ce scriam în februarie 2013, în editorialul „Udrea, președinte? Ce veste minunată!“, în care analizam consecințele susținerii pentru candidatura Elenei Udrea la șefia PDL, și nu pe cea a Monicăi Macovei:

„Cei ce l-au criticat de-a lungul timpului pe Traian Băsescu pentru slăbiciunea sa faţă de Elena Udrea au ignorat în mod straniu avantajele pe care preşedintele le-a avut din această relaţie apropiată.

Banii gestionaţi de Udrea prin Ministerul Dezvoltării, plus Consiliul General al Primăriei Capitalei au reprezentat cea mai importantă pârghie de control politic prin care Traian Băsescu a continuat să-şi exercite autoritatea asupra tuturor eşaloanelor Partidului Democrat Liberal, dar şi asupra aleşilor locali din alte partide. Cam superficială reprezentarea Băsescu – victimă sentimentală, Udrea – profitoare cinică. Nu este exclus ca peste vreo 20 de ani să se vorbească şi de ei ca de cuplul Ceauşescu – «el, săracu’, a fost bine intenţionat, scorpia de Elena l-a nenorocit». (…)

De ce o alege acum Traian Băsescu pe Elena Udrea, şi nu pe Monica Macovei? Pentru că ştie precis că fără reţeaua baronilor locali PDL nu mai valorează mare lucru. Cu Elena Udrea la şefia partidului, se va putea baza în continuare şi pe Falcă, şi pe «Pinalti», şi chiar pe Blaga, care după câteva luni de ezitare, după un potop de mormăieli şi înjurături, va alege să rămână în partid.

Cu Monica Macovei la cârmă, baronii s-ar risipi unul câte unul, care încotro, ba la PSD, ba la PNL, UNPR şi chiar PP-DD, iar o dată cu ei se va dezintegra şi ce a mai rămas din maşinăria de stors voturi de la sate. Evident, acest scenariu pare catastrofal doar pentru că nu crede în forţa unei construcţii cu adevărat de dreapta, reformatoare şi justiţiare, care să mobilizeze milioanele de oameni care nu mai votează cu nimeni de ani buni. Crede în schimb că, în timp, oamenii vor fi dezamăgiţi şi de PSD, cum au fost şi de el, şi de PDL, şi se vor întoarce către ei, din lipsă de alternative.

La urma urmei, ce au făcut PSD şi PNL în perioada cât s-au aflat în opoziţie ca să merite scorul formidabil obţinut în decembrie? Nimic. Absolut nimic. Au stat pe margine, şi-au făcut case şi vacanţe cu banii strânşi cât au fost la putere şi au huiduit din toţi rărunchii şi ce făceau bine, şi ce făceau prost cei de la guvernare. De ce ar schimba cineva o reţetă care a funcţionat impecabil, cu zero efort?

Opţiunea lui Traian Băsescu pentru susţinerea Elenei Udrea este o veste bună pentru că ar trebui să-i oblige pe toţi oamenii de calitate din PDL să-şi abandoneze pasivitatea. Fie decid să-şi ia inima în dinţi şi să candideze împotriva voinţei preşedintelui, fie îşi dau demisia din partid şi încep, în sfârşit, o nouă construcţie politică. Fără această posibilă schimbare radicală de lider, ar mai fi stat mult şi bine la umbra cinstitului Boc sau a cumpătatului Blaga, găsindu-şi tot felul de scuze care să le justifice inacţiunea…“

Unde ne aflăm astăzi, la doi ani distanță de momentul în care Traian Băsescu, cu Elena Udrea de mână, apuca pe un alt drum decât cel dorit de toți cei ce l-au votat sperând că va merge până la capăt în procesul de reformare a României? Traian Băsescu a suferit o înfrângere jenantă în alegerile prezidențiale, ratând șansa de a-și impune un succesor care să continue lucrurile bune pe care le-a început, Elena Udrea este în arest și riscă ani grei de închisoare, la fel ca majoritatea susținătorilor și finanțatorilor ei.

În acest timp, Monica Macovei a obținut un scor excelent la prezidențiale, raportat la resursele pe care le-a avut la dispoziție, iar alături de Adrian Papahagi, unul dintre cei ce și-au dat demisia din PDL după victoria lui Vasile Blaga, a început un proiect politic ce are mari șanse să devină în 2016 tot ceea ce Traian Băsescu și-a dorit de la Partidul Mișcarea Populară și nu a reușit.

Ar fi o iluzie să credem că Traian Băsescu își va călca pe orgoliu și va repara azi greșeala din 2013. Șansele să i se alăture Monicăi Macovei (presupunând că aceasta și-ar dori acest lucru) sunt aproape de zero. Dar nu este prea târziu pentru ca Traian Băsescu să înceteze să mai încerce să demoleze ce a făcut bine pentru România – eliberarea justiției și a serviciilor de informații de sub tirania politicienilor și afaceriștilor corupți.

Nu este prea târziu să înceapă din nou să vorbească, așa cum a făcut-o de atâtea ori, excelent, în favoarea unei revoluții anticorupție care să spulbere plafonul de mediocritate și imoralitate ce apasă asupra partidelor și statului. Nu este prea târziu să își revendice rolul de primă voce în sprijinul unei integrări totale a României în marea familie a democrațiilor occidentale, și nu a uneia parțiale, dimensionată după caracterele mici care domină lumea politică românească. Încă nu e prea târziu pentru ca Traian Băsescu să o ia de la capăt, de acolo de unde s-a rătăcit.

Optimismul meu se bazează și pe convingerea că teoria susținerii pe care fostul președinte i-ar fi acordat-o lui Victor Ponta nu este reală. Traian Băsescu a crezut, oricât de incredibil ar părea, că Elena Udrea (întruchiparea loialității, omul prin care ar fi continuat să conducă țara, în viziunea sa) are o șansă reală să iasă președinte. Susținerea sa pentru Victor Ponta a fost exclusiv una menită să-i ofere Elenei Udrea singurul contracandidat pe care fostul președinte credea că aceasta l-ar putea învinge. De aceea a și pus tunurile constant pe liderul PSD.

Demolarea lui Ponta, începută o dată cu devoalarea plagiatului și continuată cu înverșunare până în noiembrie 2014, exclude fără dubii varianta că și l-ar fi dorit președinte pe Victor Ponta. Doar că pentru a se ajunge la o confruntare finală Ponta-Udrea, în care președintele miza, deloc greșit, după cum avea să se vadă în finala Ponta-Iohannis, pe tsunami-ul revoltei anti-PSD, era nevoie ca Iohannis să iasă din joc.

Această situație ar fi convenit de minune ambelor tabere. Ponta era convins că Udrea va fi țintă ușoară, iar Băsescu era convins că votul anti-Ponta poate scoate pe oricine președinte, inclusiv pe pupila sa, indiferent cât de multe semne de întrebare ar plana asupra sa. Asta a fost cu adevărat marea înțelegere. Până la finală urma să se întindă blatul lui Băsescu. Și câtă vreme nu s-a folosit de nici o ilegalitate, dacă așa au stat lucrurile, nu cred că poate fi condamnat. A fost un joc politic! Cinic, dur, totuși de înțeles în paradigma tuturor jocurilor politice din lumea asta.

Planul său s-a năruit în momentul în care Înalta Curte a amânat decizia în dosarul de incompatibilitate al lui Klaus Iohannis până după alegeri. Poate acest moment îi vine în minte azi fostului președinte când spune că sechestrul pe terenurile din comuna unde se visa fermier reprezintă un atac politic. Dar poate tocmai faptul că Iohannis nu a fost scos din joc în buza alegerilor demonstrează că vremea jocurilor politice în justiție a trecut. Și că poate doar cei ce nu înțeleg asta și se încăpățânează să dea timpul înapoi riscă cu adevărat să fie scoși din joc.

Ar fi păcat ca tocmai Traian Băsescu să nu înțeleagă mersul istoriei. El, care a ajuns președinte tocmai pentru că în 2004 a simțit că schimbarea la față a României este inevitabilă și a încălecat cu mare abilitate valul care i-a băgat la fund pe Năstase, pe Voiculescu și pe mulți alți imitatori mărunți, precum Elena Udrea.

În zilele acestea, când Traian Băsescu se consideră victima unui joc politic pe care îl face justiția descătușată de influențe politice sub comanda sa, o schimbare revoluționară este pe cale să se petreacă în Europa și, implicit, în România – înființarea Parchetului European. De îndată ce în fiecare țară europeană vor exista procurori, coordonați de un procuror general european, care vor investiga cazurile de fraude cu fonduri europene, va avea loc o evoluție ireversibilă.

Aranjamentele de culise între politicieni, șefi de instituții și oameni de afaceri pe proiecte finanțate din bani comunitari, care au fost normă în ultimii ani, vor fi scoase complet, practic, de sub controlul justiției române. Chiar dacă vor fi instrumentate de procurori români și judecate de instanțele autohtone, supervizarea lor externă va zădărnici orice intervenție, politică sau de altă natură, care încearcă să schimbe cursul unui dosar. Iar atunci când se vor face simțite astfel de intervenții, dosarele ar putea fi instrumentate și chiar judecate de magistrați din alte țări din UE! Procurorul general european va avea posibilitatea, dacă regulamentul va fi adoptat de UE în forma actuală inclusiv să infirme o soluție de neîncepere a urmăririi penale dacă are motive obiective să creadă că ancheta nu a fost făcută corespunzător.

Și este, probabil, doar începutul. Pentru că odată creat Spațiul Juridic Unic european este greu de crezut că, pe termen lung, doar dosarele cu bani europeni se vor bucura de atenția maximă a oficialilor de la Bruxelles. O dată ce posibilitatea ca magistrați dintr-o anumită țară să ancheteze și să judece spețe din alte țări devine realitate este doar o chestiune de timp până ce marja de intervenție politică pentru cazurile de mare corupție se va îngusta semnificativ.

Foarte relevant este și faptul că în redactarea textului final al regulamentului de instituire a Parchetului European o contribuție determinantă a avut-o Monica Macovei. Nu este deloc întâmplător că una dintre cele mai puternice voci în sprijinul luptei anticorupție, în sprijinul reformării din temelii a clasei politice are și perspectivele politice cele mai favorabile pentru alegerile din 2016.

În ciuda afirmației sale autoironice, John Quincy Adams nu a fost deloc un ex-președinte jalnic. După ce și-a încetat mandatul, a continuat să rămână activ în politică și a devenit un militant în sprijinul rezolvării celei mai grave probleme cu care se confrunta țara sa în acel moment: sclavia.

Nici pentru Traian Băsescu nu este prea târziu să-și asigure locul în istorie pe care și l-a dorit cândva. Nu trebuie decât să încalece, din nou, valul istoriei.

Leave a Comment


4 + = 7

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics