Penibilul caz Diaconu, un real prilej de bucurie Reviewed by Dan Turturica on . Dacă actorul Mircea Diaconu ar fi realizat mai din timp că mediocra sa carieră politică este pe cale să se apropie de final, nu ar fi strâns 100.000 de semnătur Dacă actorul Mircea Diaconu ar fi realizat mai din timp că mediocra sa carieră politică este pe cale să se apropie de final, nu ar fi strâns 100.000 de semnătur Rating: 0

Penibilul caz Diaconu, un real prilej de bucurie

Dacă actorul Mircea Diaconu ar fi realizat mai din timp că mediocra sa carieră politică este pe cale să se apropie de final, nu ar fi strâns 100.000 de semnături pentru candidatura ca independent la Parlamentul European. Ar fi strâns un milion!

Poate chiar mai mult, dacă se prindea din prima că sentinţa din 2012 a Înaltei Curţi, prin care a menţinut decizia de incompatibilitate dată de Agenţia Naţională de Integritate, îi anulează orice şansă de a mai juca un rol cât de cât semnificativ pe scena politică.

Sigur, pentru a atinge această performanţă mai era nevoie ca Mircea Diaconu să priceapă mai repede şi limitele şefului şi principalului său susţinător din partid, Crin Antonescu. Mai precis, faptul că acesta nu va rezista multă vreme în postura de haiduc anti-statul de drept, anti-instituţii şi anti-occidental şi că va trebui, în final, să adopte măcar poziţia formal cooperantă pe care a mimat-o multă vreme şi Victor Ponta – cel ce astăzi îl încurajează pe Facebook, dar care la alegerile din 2012 s-a opus prezenţei sale pe listele electorale, exact din cauza sentinţei definitive a Înaltei Curţi.

Dacă fostul combatant de nădejde în războiul cu regimul Băsescu ar fi mirosit la vreme că liderul PNL va întoarce armele şi s-ar fi aruncat cu câteva luni în urmă în braţele lui Dan Voiculescu, alt martir şi victimă a „instituţiilor diabolice“ ale preşedintelui, revanşa sa ar fi fost cu adevărat spectaculoasă.

Având în vedere că, în doar câteva zile, aspersorul de bocete, suspine, flegme şi blesteme din dotarea domnului Felix a produs 50.000 de semnături (potrivit regizorilor spectacolului „Bietu‘ Diaconu!“), vă daţi seama ce ar fi ieşit dacă o duceau aşa, cu lacrimi, ode şi afurisenii, seară de seară, trei luni?!

Milioane de semnături ar fi strâns dacă ar fi ţinut-o, langa, cu Mircea Diaconu rostind emoţionat, în cinci ediţii speciale pe zi şi opt „breaking news“, că se simte „uns pe inimă“ de valul de solidaritate. Şi dacă nu doar fiica, ci toate rudele maestrului s-ar fi perindat prin platourile Antenelor pentru a depune mărturie despre ce om extraordinar este şi ce bestii sunt toţi cei ce l-au scos de pe liste, de la Horia Georgescu la Crin Antonescu, via Traian Băsescu şi magistraţii Înaltei Curţi!

Există ceva pozitiv în revărsarea de oameni simpli şi creduli, admiratori ai actorului Mircea Diaconu, care au semnat pentru candidatura sa la Parlamentul European, dar care nu vor pricepe niciodată că este un politician ratat şi chiar nociv pentru România din cauza încăpăţânării cu care propovăduieşte încălcarea legii? Nu.

Faptul că nu le pasă că fiica actorului a declarat cât se poate de senin că tatăl ei ar vrea să candideze doar pentru că asta ar fi ultima şansă de a-şi curăţa imaginea şi de a anula consecinţele deciziei de incompatibilitate arată că nici măcar nu le trece prin cap cât bine poate face României un europarlamentar competent şi motivat de sentimentul datoriei faţă de ţară, nu de dorinţa de a se răzbuna pe ANI şi Înalta Curte.

Ce motiv de optimism poate fi în faptul că mii de oameni au venit la Teatrul Nottara fără să aibă nici cea mai vagă bănuială că sunt folosiţi de Dan Voiculescu drept masă de manevră în războiul său cu o justiţie pe care nu o mai poate nici cumpăra, nici intimida? Nici unul. Din contră.

Trebuie să ne bucurăm, însă, pentru altceva. În ciuda desfăşurării propagandistice care l-ar fi făcut invidios şi pe Ceauşescu, a ecoului favorabil pe care populismul anti-justiţie îl are în rândul românilor care îl urăsc din rărunchi pe preşedinte, a susţinerii jenante pe care Victor Ponta, fost procuror, prim-ministru, preşedintele celui mai mare partid, o acordă strident unui om care a încălcat legea, legea, în final, va triumfa.

Cazul Diaconu, alături de condamnările răsunătoare pentru corupţie din ultima vreme, dar şi de numeroasele demiteri şi demisii din înalte funcţii, determinate de verdictele ANI, va aduce o nouă confirmare că statul de drept nu mai este o vorbă goală şi că din ce în ce mai puţini oameni din această ţară mai pot spera să scape nepedepsiţi dacă au încălcat legea. Ceea ce nu este deloc puţin!

Nu au trecut nici zece ani de când era de neconceput ca oameni cu putere, cu bani sau capabili să provoace compasiune în masă (precum Gică Popescu) să ajungă după gratii sau să li se interzică să mai ocupe vreo demnitate publică.

După aproape şaptezeci de ani de imunitate cvasi-absolută pentru toţi membrii elitei acestei ţări, perioadă în care a fost de neconceput, de exemplu, ca un membru de vază al PCR sau al partidului moştenitor să ajungă la închisoare pentru crimă sau pentru că a luat mită, cumulat, peste un miliard de euro, epoca de aur a infractorilor a luat sfârşit. Uşor, uşor, cei ce încalcă legea şi scapă nepedepsiţi nu mai sunt regula, ci excepţia. (Dacă lucrurile vor reveni învechea matcă după alegerile prezidenţiale, asta este deja altă discuţie.)

Mircea Diaconu nu este nici Adrian Năstase, nici Sorin Ovidiu Vîntu, nici Gigi Becali, nici Dan Voiculescu. Nici prin fapta pentru care a fost găsit vinovat de ANI şi de justiţie, nici prin consecinţele ei, nu se califica în categoria celor care era obligatoriu să fie daţi ca exemplu.

Din păcate, el şi noii săi aliaţi politici insistă să fie transformat într-un exemplu. Tenacitatea cu care se prezintă drept victimă a unui abuz, deşi este evident că verdictul dat în cazul său este sută la sută în acord cu legea, plus amploarea resurselor puse la bătaie pentru decredibilizarea instituţiilor şi pentru atacarea adversarilor politici îl transformă într-un caz a cărui rezolvare va deveni, inevitabil, un exemplu.

După cum spuneam mai înainte, dacă perioada de strângere de semnături ar mai fi durat măcar câteva săptămâni, iar Dan Voiculescu ar fi pus la bătaie mijloacele financiare şi logistice necesare, Mircea Diaconu ar fi putut aduna şi un milion de susţinători. Reacţia de sprijin pentru el este pur emoţională şi vine din aprecierea pentru munca sa ca actor (mult supraevaluată, după părerea mea) şi din ura pentru Traian Băsescu şi cei percepuţi ca aliaţi ai săi. Mai mult, ignoră cu dispreţ orice argument de natură juridică. Cu toate acestea, valul de simpatie este autentic şi masiv.

De aceea, determinarea tuturor celor ce şi-au asumat verdictul de incompatibilitate de a urmări cu rigoare aplicarea sa este cu atât mai lăudabilă. Nu cu mult timp în urmă, perspectiva unei reacţii negative de masă ar fi paralizat orice şef de partid sau instituţie tentat să ia în calcul doar legea şi l-ar fi făcut să dea înapoi.

În momentul în care şi judecătorii Biroului Electoral Central vor constata că această candidatură nu întruneşte condiţiile legale deoarece ar duce la încălcarea unui sentinţe definitive a Înaltei Curţi, asumarea directă, fără ocolişuri şi subterfugii, a respectării legii, împotriva unei presiuni populare dirijate şi manipulate, va pune încă o cărămidă la edificiul statului de drept.

Respingerea candidaturii lui Mircea Diaconu va crea un nou precedent, similar celui din 2010, când instituţiile au rezistat protestelor a zeci de mii de oameni, din Piaţa Victoriei, orchestrate de Sorin Ovidiu Vîntu cu ajutorul sindicatelor. Şi atunci s-a scris istorie, şi acum se va scrie. Nu împotriva lui Mircea Diaconu, ci a celor pe care îi lasă să-l folosească drept berbece pentru a clătina domnia legii.

O altă consecinţă pozitivă a acestui caz aparent minor este că vedem şi mai clar cine sunt cu adevărat politicienii, funcţionarii publici, liderii de opinie, activiştii civici, oamenii cu greutate în societate care pretind că vor binele acestei ţări, dar care, de fapt, nu fac altceva decât să o submineze, relativizând aplicarea unei sentinţe judecătoreşti.

Deja mulţi dintre cei ce jubilau în timpul protestelor din ianuarie 2012, ridicând în slăvi aşa-zisa insurecţie populară, presupusa redeşteptare a militantismului civic şi făcându-se că nu observă că totul nu era decât o punere în scenă a USL, cu concursul isteric al aparatului de propagandă al lui Voiculescu, se declară revoltaţi de „nedreptatea“ ce i se face lui Mircea Diaconu.

Chiar şi distinşi profesori şi onorabili activişti civici preferă să îl crucifice pe şeful ANI, deoarece a cerut respectarea legii, decât să constate aberaţia demersului de strângere de semnături pentru un politician care, chiar presupunând prin absurd că i se va permite să candideze, nu va avea voie să ocupe demnitatea pentru care a fost ales.

Testul pentru depistarea agenţilor ascunşi ai PSD-ului şi ai lui Voiculescu, ai stângiştilor mascaţi în arbitri neutri ai vieţii politice, ai anarhiştilor seduşi de El Comandante Putin, deranjaţi că instituţiile au început să funcţioneze, este interpretarea faptelor lui Mircea Diaconu. Pentru toţi cei menţionaţi mai sus, încălcarea legii de către fostul liberal este minoră şi doar un pretext pentru ca el să fie pedepsit cu supramăsură de cerberii statului poliţienesc creat de tiranul Băsescu.

Dacă vreţi să aflaţi cu cine staţi de vorbă cu adevărat şi cât de mult îşi doresc ca în această ţară domnia legii să fie absolută, vedeţi cum răspund când le spuneţi că nu are nici o importanţă cât de mică sau mare este încălcarea legii în cazul Diaconu. Tot infracţiune se numeşte şi ea este certă câtă vreme a fost stabilită printr-o sentinţă definitivă, iar restricţia de trei ani pentru ocuparea unei demnităţi publice nu este negociabilă. Dacă ocolesc răspunsul şi vă întreabă de ce Elena Băsescu are voie să strângă semnături pentru candidatura la Parlamentul European, aţi mai descoperit un „om de bine“.

Nu în ultimul rând, cazul Diaconu semnalează restrângerea cercului politic al celor ce îşi permit să ignore sau chiar să atace deciziile instanţelor şi să pună sub semnul întrebării rolul instituţiilor statului în asanarea clasei politice. Chiar dacă schimbarea sa de atitudine este încă departe de a fi una de profunzime, resorturile principale fiind unele de calcul electoral, decizia lui Crin Antonescu de a-l scoate pe Mircea Diaconu de pe listele electorale pentru europarlamentare merită salutată.

Cu fiecare politician care renunţă la a mai submina statul de drept şi care susţine aplicarea legii, România se apropie şi mai mult de normalitate. Va fi în final treaba fiecărui alegător să decidă dacă crede sau nu în schimbarea la faţă a liderului liberal şi a colegilor săi care l-au susţinut în decizia privindu-l pe Diaconu. Dar, câtă vreme ea produce efecte pozitive din perspectiva întăririi statului de drept, ar fi contraproductiv să o minimalizăm.

Chiar dacă suntem convinşi că schimbarea nu s-a produs din motivele corecte, principiale, chiar dacă avem motive serioase să bănuim că nu va rezista, ea trebuie totuşi încurajată. Sunt prea mulţi cei ce aşteaptă cu nerăbdare plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, în speranţa că România va redeveni paradisul marilor rechini, ca să nu reprezinte o miză oprirea fiecărei golănii, indiferent cine îşi oferă sprijinul.

Indiferent cât de proaspătă este amintirea jocului distructiv, împotriva democraţiei, practicat de liberali, ar trebui să luăm în calcul şi varianta că susţinerea furibundă pentru Mircea Diaconu de către PSD şi Voiculescu este în primul rând o pedeapsă aplicată lui Crin Antonescu pentru dezertarea din cârdăşia USL-istă.

Adunaţi procentele PDL-ului, ale PNL-ului şi ale Mişcării Populare, aşa firave cum sunt, adăugaţi resursele nevăzute ale lui Traian Băsescu prin care a reuşit să destrame USL, şi o să vedeţi că rezultatul este suficient de interesant pentru a explica de ce PSD şi tele-golanii săi vor lovi de acum încolo fără milă, cu tot ce le cade în mână, în cei ce ameninţă să-i sufle, din nou, victoria de sub nas. Chiar şi cu un actor mediocru şi fără caracter.

Leave a Comment


− 2 = 1

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics