Generalul de pe trambulină Reviewed by Dan Turturica on . „Care este diferența dintre politicienii români și cei occidentali? Cel mai interesant răspuns primit la această întrebare, pe care sunt convins că v-ați pus-o „Care este diferența dintre politicienii români și cei occidentali? Cel mai interesant răspuns primit la această întrebare, pe care sunt convins că v-ați pus-o Rating: 0

Generalul de pe trambulină

„Care este diferența dintre politicienii români și cei occidentali? Cel mai interesant răspuns primit la această întrebare, pe care sunt convins că v-ați pus-o măcar o dată în viață, a venit de la un diplomat străin: «Toată lumea mai face, din când în când, pipi în piscină. Românii sunt singurii care vor să o facă de la trambulină».

De ce mi se pare un răspuns genial? Pentru că reușește să surprindă într-o singură imagine amestecul de prostie și vanitate grobiană pe care îl găsim la originea mai tuturor deciziilor și acțiunilor mai-marilor zilei. Și care explică nu doar sursa umilințelor noastre, ci și neputința lor de a se face respectați și, implicit, de a se bucura pe deplin de putere și avere.

De ce merită să vorbim despre asta acum? Pentru că în astfel de momente tensionate, când amenințările externe se combină exploziv cu lupta internă pentru putere, devine evident cât de riscante sunt pentru țară lipsa de minte și lipsa de caracter ale majorității celor ce ne conduc, cât de mult plătim pentru asta fiecare dintre noi și cât de vinovați suntem că facem prea puțin pentru a determina o schimbare radicală a elitei politice și administrative.

Facem prea puțin pentru a aduce la putere oameni care și atunci când nu se pot abține să facă pipi în piscină să nu o mai facă de la trambulină. Și dacă nu din respect pentru noi sau pentru ei, măcar pentru că vor înțelege că este împotriva interesului lor.

Comparația cu piscina este doar un mod mai plastic de a vorbi despre oameni care respectă sau nu respectă regula jocului, limitele stabilite explicit sau tacit. Relevanța lor astăzi vine din faptul că și alegerile prezidențiale din noiembrie, ca de altfel toate cele de după 1990, vor fi tot unele despre limite.

Chiar dacă nu știm cu exactitate candidații, este evident că la urne vom fi chemați să răspundem, din nou, la întrebări de genul: Sunteți conștient că există o corelație directă între cât de mult respectă cei ce conduc țara limitele bunului simț, ale legii, ale statului de drept, ale democrației și bunăstarea, starea dumneavoastră de mulțumire și gradul de mândrie că sunteți român?

Vă deranjează dacă politicienii, înalții funcționari și șefii de instituții nu au limite în cât fură și în cât își folosesc puterea în interes personal?; Vă doriți o țară în care președintele să pună presiune pe alte structuri ale statului (dar și asupra propriilor porniri) pentru a se apropia cât mai mult de idealul ca nimănui, indiferent de poziție, să nu i se mai permită să depășească limitele impuse și celui mai simplu cetățean?

Zbuciumul paroxistic al acestor alegeri nu vine din teama că majoritatea cetățenilor ar răspunde «nu» la aceste întrebări, dacă ele ar fi puse pe buletinele de vot, ca la un referendum, ci din altceva: care dintre candidați ar fi capabil să transpună «nu»-ul cetățenilor în fapte. Tensiunea scrutinului din noiembrie, ce devine pe zi ce trece mai palpabilă, aproape fizică, este dată de teama că nici unul dintre candidații între care vom avea de ales nu va avea, de fapt, forța de a impune celor de sub el, dar și celorlalte forțe în stat, respectarea limitelor care definesc esența democrațiilor de tip occidental. Chiar dacă unii își vor dori din suflet să o poată face.“

Aceste rânduri, pe care le scriam anul trecut în așteptarea alegerilor prezidențiale, mi se par și astăzi relevante pentru scandalul iscat de moartea polițistului aflat în coloana oficială a vicepremierului Gabriel Oprea, dar și pentru tot ce se întâmplă pe scena politică și în relațiile de putere de la vârful statului. De ce?

Pentru că țara aceasta a dansat și dansează după cum îi cântă cei mai mari abuzatori ai limitelor. Și nu de ieri, de azi. Și nu a început cu comuniștii. Cu foarte puține excepții, cu cât un politician a îndrăznit să împingă mai mult limitele prerogativelor legale atașate funcției sale, cu cât a fost mai agresiv față de instituțiile și oamenii care îi puteau pune o frână și a reușit să și-i subordoneze mai tare, cu cât a dovedit mai mult cinism, lipsă de bun-simț, foame de putere și lăcomie, cu atât a avut mai mult succes în a strâmba statul, mediul politic și societatea.

Evident, nu toți politicienii care au ajuns în vârf au fost monumente de imoralitate și brutalitate. Mulți s-au mulțumit să fure, să profite de privilegii și să-și securizeze puterea cu relativă moderație. Dar cei care au modelat țara în mod decisiv, în istoria recentă, au fost cei mai agresivi și/sau cei mai longevivi abuzatori.

Îndrăzneala vecină cu nebunia și exersarea strategică, planificată, pe termen lung, într-un crescendo alert, a abuzurilor au fost recompensate, în repetate rânduri, de majoritatea românilor cu o acceptare profundă, vecină cu recunoștința. Dovadă: aplauzele, elogiile deșănțate, odele și cântările sincere care le-au fost și le sunt adresate.

Da, pe moment îi urâm și îi înjurăm, pentru că ne arde biciul lor pe spinare, dar peste 25 de ani îi reevaluăm și ne autoflagelăm că am fost orbi și nerecunoscători și nu am înțeles cu ce genii carpatine ne-a pricopsit Dumnezeu.

Cei mai mulți nu văd nici un fir roșu între Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase și restul epigonilor postdecembriști. E de înțeles. Pentru că firul roșu suntem chiar noi. Modul în care noi le-am îmbrățișat nebunia, agresivitatea, lăcomia, disprețul față de limite ca pe un tezaur național definește arcul peste timp care blochează de atâta amar de ani dezvoltarea României.

Unora le-am acceptat grandomania patologică și paranoia în numele unor idealuri tentante: reîntregirea țării, independența față de URSS, câștigarea unui loc respectat pe plan internațional. Pe cei mai mulți însă i-am tolerat dintr-un sentiment adânc de nesiguranță, care ne face și azi să nu știm cine suntem și, implicit, ce așteptări trebuie să avem de la cei ce ne conduc.

Urmarea: ei s-au simțit liberi și chiar încurajați de pasivitatea noastră să împingă limitele undeva în zona absurdului, de câte ori au avut chef. Iar noi, pentru că ne-am abandonat condiția de oameni liberi și responsabili, am ajuns să nu mai știm unde ar trebui să fie acea linie fină trasată de combinația optimă de rațiune, decență și prudență pe care nici un politician sau demnitar să nu o poată depăși fără să fie pedepsit.

Care era linia fină în cazul Oprea? Simplu. Folosirea cu măsură, adică foarte rar, a deplasărilor de tip „coloană oficială“. Nu el l-a împins în groapă pe polițistul care a murit. De aceea, sloganele strigate în stradă „Oprea, criminal!“ mi se par o exagerare grotescă.

Dar are în mod cert o culpă morală (și poate chiar penală) pentru că a abuzat de dreptul (pe care și l-a acordat singur, se pare) de a beneficia de antemergător în orice deplasare dorea. Și, după toate aparențele, le-a dorit în toate. Chiar și în cele ce nu presupuneau vreo urgență și pe care nu le făcea într-o calitate oficială.

Dacă se va dovedi că a abuzat de deplasările în coloană (apropo de epigonii lui Ceaușescu și de faptul că mulți l-au urât doar pentru că nu erau în locul lui) va trebui să demisioneze imediat. Și cu atât mai mult dacă a încălcat în vreun fel legea. Asta este clar.

Ce nu le e clar, însă, multora este că ar fi trebuit să o facă și dacă nu murea un om. Nu decesul polițistului Gigină este culpa imputabilă lui Oprea, câtă vreme nu există nici o dovadă că el a dat vreun ordin în privința executării acelei misiuni în parametri necorespunzători, ce au dus la producerea accidentului, ci abuzul de funcție publică.

Și nu mai este de mult un secret că generalul Oprea mânuiește cu o pasiune bolnăvicioasă tot felul de instrumente menite să-i consolideze puterea personală și să-l transforme într-o instituție de sine stătătoare. De la decorații la avansări în grad, la ceremonii, la gărzi de onoare, la racolări politice, la relații cu magistrați de top.

Toate adunate reprezintă o nouă demonstrație de depășire a limitelor acceptabile într-un stat de drept, într-o democrație de tip occidental. Atât de vizibilă, de la trambulină, încât a devenit unul dintre subiectele de bârfă preferate ale ambasadorilor de la București (după nesimțirea lui Ponta, care refuză să demisioneze, evident). Și care nu poate rămâne nesancționată, indiferent câte servicii onorabile, în interesul național, a făcut cu adevărat Gabriel Oprea.

Nu este o noutate că, pe măsură ce avansează în funcții, unii lideri își pierd busola. Se întâmplă peste tot în lume, inclusiv în democrații mult mai dezvoltate decât a noastră. Problemele grave, care afectează o țară, apar însă doar când oamenii din preajma lor nu sunt în stare să le spună: „Stop, ai luat-o razna! Oprește-te, că te îngropi și ne tragi și pe noi după tine!“. Oricât de costisitoare ar fi scoaterea din joc a unui astfel de personaj, sau măcar trecerea în plan secund, la un moment dat ea devine inevitabilă.

Pe de altă parte, oricât de multe motive de indignare ne-ar oferi personalitatea multilateral dezvoltată a lui Gabriel Oprea, nu ar trebui să uităm nici o clipă cine este vinovat de gonflarea sa peste măsură. Oamenii deștepți, bine pregătiți, din această țară care, odată ajunși în funcții importante, în politică, în stat, în servicii, au comis propriile lor abuzuri de putere.

Mai puțin carnavalești, stridente, decât ale lui Oprea, dar mult, mult mai nocive. Trădarea intereselor naționale de către aceștia i-a obligat pe puținii oameni care nu luau în râs aceste cuvinte să caute aliați și în gaură de șarpe care să-i ajute să câștige războiul pentru schimbarea României.

Cum vă explicați că Traian Băsescu a ajuns să apeleze la partidul lui Gabriel Oprea, plin de penali, pentru a trece legile anticorupție? A făcut-o pentru că alte partide și alți politicieni, mult mai sclifosiți, nu vroiau să o facă. Pentru că alte partide și alți politicieni nu au îndrăznit să facă nici măcar cât Gabriel Oprea pentru a crea premisele ca undeva, în viitor, marii corupți să ajungă la închisoare. Și pentru ca România să devină o țară în care nici măcar Traian Băsescu sau Gabriel Oprea să nu fie mai presus de lege și moralitate.

Cum vă explicați că Gabriel Oprea a ajuns ultima redută pentru ministrul Justiției (faceți abstracție de persoana lui Cazanciuc) și, implicit, pentru DNA în momentul în care Ponta a vrut să arunce în aer instituția care i-a pus pe frunte, oficial, eticheta de corupt? S-a întâmplat pentru că aproape toți ceilalți politicieni, care au cel puțin la fel de multe schelete în dulap ca Oprea, s-au tras pe margine și așteptau cu sufletul la gură să dea lovitura de grație procurorilor care îi îngrozesc și pe ei.

Priviți și în această cheie desfășurarea de forțe care au pus tunurile pe Oprea. Da, el trebuie să își dea demisia. Dar pentru motivul corect. Pentru că a comis un abuz de putere. Și nu pentru că poziția sa politică este un obstacol major în calea celor ce s-ar simți mult mai liniștiți dacă lupta anticorupție s-ar mai domoli un pic.

Dacă ar fi după logica pe care încearcă să o impună cei ce trag sforile unora dintre proteste, atunci nu doar lui Oprea ar trebui să i se impute moartea polițistului Gigină. Toți corupții și cei care au furat din banii statului ar trebui judecați și pentru românii morți în spitale subfinanțate sau pe drumuri proaste. Da, să plătească Oprea, dar să plătească și cei ce au devalizat 25 de ani Sănătatea, Transporturile și multe alte ministere vitale sub pretexte foarte onorabile. Tot în interesul național!

Cheia aceasta explică de ce Ponta jubilează. Dar și de ce Dragnea este în extaz. Aparent, nu au nici un motiv. Dacă pică Oprea, guvernarea lor are toate șansele să se ducă de râpă. Doar că miza lor principală bate chiar și guvernarea – evitarea cu orice preț a pușcăriei.

Despre PNL, ce să mai vorbim? Dacă tragedia de săptămâna trecută i-ar fi prins la guvernare cu Oprea, i-ar mai fi cerut demisia? Ar fi acceptat să iasă din nou de la putere, după nici câteva luni după ce ar fi dat, din nou, de gustul mierii

Nu vom ajunge nicăieri dacă nu oprim abuzurile de putere. Toate! Nu doar pe cele ale adversarilor.

 

 

Comments (2)

Leave a Comment


+ 5 = 9

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics