Cine poate reseta lupta pentru președinție Reviewed by Dan Turturica on . DNA, ANI, SRI și Înalta Curte fac ravagii printre baronii roșii. Motiv de mare bucurie printre cei ce speră că PSD va rata și de data aceasta șansa de a pune mâ DNA, ANI, SRI și Înalta Curte fac ravagii printre baronii roșii. Motiv de mare bucurie printre cei ce speră că PSD va rata și de data aceasta șansa de a pune mâ Rating: 0

Cine poate reseta lupta pentru președinție

DNA, ANI, SRI și Înalta Curte fac ravagii printre baronii roșii. Motiv de mare bucurie printre cei ce speră că PSD va rata și de data aceasta șansa de a pune mâna pe cea mai importantă funcție în stat.

Cu fiecare Duicu care ajunge la răcoare, se aprind și mai puternic speranțele  acelor români care privesc cu groază la procentele pe care social-democrații le au în sondaje.

Cu fiecare aranjament penal, de tipul „scapă-mă de procesul cu ANI și te fac mare în IGPR“, dejucat și devoalat de ofițerii de informații și de procurori, capătă forță gândul că poate, totuși, există un antidot împotriva controlului sufocant și aparent ireversibil pe care PSD îl are asupra pârghiilor de putere și a fluxurilor financiare. Control care amenință să influențeze decisiv procesul electoral și să tranșeze soarta alegerilor prezidențiale înainte chiar ca ele să aibă loc.

Cât de tare dor acțiunile instituțiilor se vede din declarațiile liderilor PSD. Când Liviu Dragnea se întreabă „Câţi (baroni – n.m.) mai rămân în picioare până la finele anului?“ și când Victor Ponta simte nevoia să spună apăsat că nu se dezice de Duicu și de Prioteasa, baronii de Mehedinți și Dolj, devine evident că partidul pe care cei doi îl conduc nu mai are un adversar politic autentic și că singura luptă pe care o duce cu adevărat este împotriva acelei părți a statului pe care nu o controlează.

Cei ce cred, însă, că înfrângerile în serie pe care PSD le înregistrează în războiul cu instituțiile justițiare se vor dovedi decisive inclusiv în alegerile prezidențiale se bucură prematur. Pentru ca la Cotroceni să ajungă un om cu adevărat devotat interesului național nu este suficient ca alegerile să fie pierdute de toți cei ce cred că voturile sunt un fel de permis de furat și batjocorit legea. Cineva mai trebuie să le și câștige.

Săptămâna trecută, analizam înfrângerea surprinzătoare pe care a suferit-o premierul Slovaciei, Robert Fico, în alegerile prezidențiale. Cu opt luni înaintea scrutinului, sondajele indicau că va obține 45% în primul tur și că va câștiga fără probleme. În final, a pierdut la mare distanță, obținând în turul unu 28%, iar în turul doi doar 41% din voturi.

Dar distanța care desparte Bucureștiul de Bratislava este egală cu cea care ne desparte și de Ankara: 1.000 de kilometri. Iar o zi după ce Slovacia ne oferea exemplul înfrângerii celui mai popular politician, cauzată de frica majorității de a încredința toată puterea urmașilor comuniștilor, Turcia ne oferea exemplul victoriei zdrobitoare a unui politician despre care mulți credeau că se va prăbuși sub presiunea numeroaselor acuzații de corupție, susținute cu înregistrări, care i-au fost aduse și a protestelor de stradă pe care le-au generat.

O zi după ce Fico a ratat prezidențialele din Slovacia, partidul premierului turc, Recep Erdogan, câștiga alegerile locale cu 45%. La capătul unei campanii desfășurate pe fundalul sonor a numeroase interceptări audio, în care Erdogan poate fi auzit cum îi ordonă fiului său Bilal, înaintea unei percheziții a poliției, să mute 30 de milioane de euro ascunse în una dintre casele premierului.

La întrebarea „românii ce vor alege, modelul slovac sau modelul turc?“, răspunsul, însă, nu va depinde atât de mult de acuzațiile care se aduc și se vor mai aduce liderilor PSD și candidatului pe care îl vor susține la președinție, cât de existența sau nu a unui contracandidat cu șanse mari de a coagula susținerea tuturor celorlalte forțe implicate în jocul politic, pe față sau din umbră.

Din acest punct de vedere, între experiențele slovacă și turcă nu este nici o diferență. În țări precum cele două, dar și precum România, marcate de o inflație cu rădăcini istorice, de vorbărie fără acoperire în fapte, dar și de acuzații de corupție, cei cu șansele cele mai mari de victorie sunt cei ce pot demonstra că fac ceva, concret, pentru binele celorlalți. Această judecată extrem de pragmatică a majorității electoratului îi poate coborî de pe piedestal pe cei ce la un moment dat par că sunt de neclintit și poate face eroi, practic peste noapte, din personaje pe a căror performanță politică nimeni nu ar fi pariat.

În Slovacia, performanța ca premier a lui Fico este medie. În ciuda unei creșteri masive a datoriei publice și a unui nivel ridicat al șomajului, în ultimul an, creșterea PIB a fost peste media UE, iar măsurile socialiste de evitare a oricăror tăieri bugetare, cu prețul renunțării la cota de impozitare unică și trecerea la una progresivă, i-au mulțumit pe votanții tradiționali ai partidului său. Acesta este și motivul pentru care Fico nu a avut practic nici un oponent real din rândul candidaților susținuți, în primul tur, de alte partide. Următorul astfel de candidat s-a clasat pe locul 5.

Problema lui Fico a fost profilul principalului său contracandidat, Andrej Kiska: independent, filantrop. Câtă vreme slovacii au trebuit să aleagă inclusiv între mai mulți politicieni, Fico nu a avut nici o problemă să se claseze primul. Misiunea imposibilă a început în clipa în care a trebuit să se confrunte doar cu cineva dintr-o altă specie decât a sa – politrucul bun doar la scos panglici pe gură.

Andrej Kiska, noul președinte al Slovaciei, a câștigat pentru același motiv pentru care și Raed Arafat ar câștiga foarte multe voturi în România (poate doar originea sa i-ar opri pe unii să îl aleagă președinte). A făcut ceva concret, bun, folositor pentru semenii săi. În cazul lui Kiska, fundația sa, „Înger bun“, a contribuit de-a lungul ultimilor șapte ani la strângerea a 22 milioane de euro din donații private, care au fost folosite pentru ajutorarea copiilor suferinzi și a familiilor acestora.

Exemplul Turciei, și nu numai, demonstrează că nu este obligatoriu să fii independent și filantrop pentru a convinge oamenii că le poți schimba, palpabil, viața în bine. Poți fi și politician și acuzat de corupție pentru a fi votat de mase, precum Erdogan. Pentru că, în schimb, performanța economică a Turciei, sub conducerea lui Erdogan, inclusiv în ani de criză globală, este realmente uimitoare.

Între 2003, când Erdogan a devenit premier, și 2013, Produsul Intern Brut al Turciei a crescut cu nu mai puțin de 64%, în timp ce PIB-ul pe cap de locuitor cu 43% – iar asta potrivit celor mai conservatoare calcule. Cele mai impresionante rezultate sunt însă cele care au avut și cel mai mare impact asupra vieții de zi cu zi a oamenilor.

Inflația, o problemă cronică a Turciei în trecut, a intrat în parametrii normali. În zece ani au fost construiți nu mai puțin de 13.500 kilometri de autostradă, dublu față de câți au fost construiți vreme de 80 de ani. Unul dintre rezultate: numărul morților în accidente rutiere a scăzut la jumătate. Iar exemplele performanțelor administrative ale lui Erdogan, partea pozitivă a unui regim de un autoritarism extrem, pot continua pe mai multe pagini.

Definiția coabitării dintre un politician despre care puțini se îndoiesc că este corupt și cei ce îl votează cu încăpățânare în continuare: „Poate fură, dar fac și ceva pentru noi“, potrivit declarației unui alegător, consemnată de revista The Economist în ziua în care partidul lui Erdogan a câștigat din nou alegerile locale.

Chiar și susținerea de care se bucură principalul adversar al lui Erdogan, Fethullah Gülen, are la bază tot lucrurile concrete pe care le-a făcut pentru cetățenii turci. Dincolo de influența pe care o are în rândurile armatei, ale poliției, magistraturii și serviciilor secrete, adepții lui Gülen au construit nu mai puțin de 1.000 de școli, care au devenit un simbol pentru învățământul de calitate. O parte consistentă din sprijinul de care se bucură predicatorul, dar și politicienii pe care îi susține, se datorează exclusiv rețelei de școli de înaltă performanță pe care a realizat-o.

Criza de încredere pe care o traversează clasa politică românească, evidențiată de toate sondajele de opinie, semnalează că a venit momentul ca și aici să își facă intrarea în lupta electorală oameni care au realizat ceva concret pentru cei din jurul lor. Și, repet, nu este vorba doar de filantropi și oameni de afaceri, ci și de oameni care au fost implicați în administrație, dar care se pot mândri că au lăsat ceva în urma lor – din nou, exemplul lui Raed Arafat este elocvent.

Deși este departe de a fi perfect și are propria sa contribuție la eșecul introducerii asigurărilor private de sănătate, nimeni, niciodată, nu i-ar putea reproșa lui Arafat că este doar un politruc și că nu a făcut nimic altceva decât să plimbe hârtii și să profite de pe urma poziției sale.

SMURD este una dintre instituțiile care funcționează în România la parametri de performanță internațională. Vestea bună este că nu doar SMURD se poate mândri cu asta și nu doar Arafat este singura persoană care, odată cooptat în structuri de decizie și mai înalte, ar contribui la dezvoltarea țării.

Potențialul forțelor de dreapta de a cerne universul oamenilor care au dovedit că pot schimba viețile celor din jurul lor, indiferent dacă au lucrat vreodată sau nu în sistemul public, și de a alege să susțină un candidat la prezidențiale după acest criteriu și din afara cercului restrâns și prăfuit al celor pe care îi vedem constant în sondajele de opinie, s-ar putea dovedi decisiv.

Și asta deoarece în special pentru forțele de dreapta există un clivaj din ce în ce mai mare între ce oferă politicienii de pe acest eșichier și ce așteaptă alegătorii lor, din ce în ce mai pretențioși. Din acest punct de vedere, nu Ponta are o problemă, ci Băsescu, Antonescu și Blaga.

Ponta și PSD se bucură în continuare de cote bune în sondaje pentru că alegătorii lor îi văd în aceeași ecuație în care se regăsesc Erdogan și votanții săi: „Poate fură, dar fac și ceva pentru noi“. Indiferent cât se vor strădui adversarii să-i portretizeze drept corupți, impactul va fi relativ mic. Nu vor scăpa neatinși, dar nici nu-i vor răni mortal acuzațiile de corupție. Deși derizorii, cadourile populiste ale puterii vor cântări pentru cei mai amărâți cetățeni ai României cât cei 13.500 kilometri de autostradă ai lui Erdogan.

Ce poate schimba datele problemei, însă, este o competiție de tipul celei în care a intrat premierul Slovaciei, cu un candidat din altă specie. Intrarea în arenă a unuia sau mai multor „oameni normali“, fie ei șefi sau patroni de companii, fie șefi de instituții, fie personalități culturale, fie conducători de ONG, neatinși de mâzga alianțelor imorale, a promisiunilor deșarte și a acuzațiilor de corupție, care pot pune pe masă în orice clipă dovezi ale performanței lor, recunoscute la nivel public, va genera un alt tip de luptă pentru președinție.

Și asta deoarece un număr important de români, care nu mai votează de ani buni, dezamăgiți că la putere se perindă aceleași fețe, vor simți că de data asta este important să-și spună cuvântul. Prezența lor în stradă, la mitinguri de susținere, în dezbateri publice, dar mai ales la vot, va obliga la abandonarea vechilor trucuri și va cere un nou tip de discurs, un alt angajament chiar și din partea politicienilor. Oricât ar părea de improbabil, chiar și PSD va fi obligat să ridice ștacheta și să își adapteze oferta pentru o Românie despre care acum cred că nu există.

Fără candidați la prezidențiale care să dea expresie așteptărilor mai înalte pe care le au din ce în ce mai mulți români, lupta instituțiilor justițiare pentru asanarea clasei politice nu își va atinge potențialul. Justiția va fi înfăptuită, dar nu pentru mult timp. Dacă noul președinte nu va dori sau nu va fi capabil să continue ce a fost început, nu va dura mult și ne vom trezi din nou în epoca de aur a corupției și iresponsabilității.

Leave a Comment


+ 3 = 4

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics