Ar fi bine să nu mai avem nevoie de Traian Băsescu Reviewed by Dan Turturica on . Cel mai măgulitor portret al lui Traian Băsescu nu i l-au zugrăvit ”băsiștii”, ci dușmanii și adversarii săi. Când oameni ca Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Cel mai măgulitor portret al lui Traian Băsescu nu i l-au zugrăvit ”băsiștii”, ci dușmanii și adversarii săi. Când oameni ca Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Rating: 0

Ar fi bine să nu mai avem nevoie de Traian Băsescu

Cel mai măgulitor portret al lui Traian Băsescu nu i l-au zugrăvit ”băsiștii”, ci dușmanii și adversarii săi. Când oameni ca Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu și Victor Ponta l-au vrut și îl vor cu atâta înverșunare scos pe veci din politică și trimis la închisoare este evident că măcar unele din lucrurile pe care le-a făcut merită recunoștiința noastră.

Antiteza temeinic și îndelung probată cu personaje atât de profund negative și dăunătoare sănătății morale și bunăstării națiunii a ușurat mult verdictul oamenilor sincer preocupați de evoluția acestei țări. Nu ne-a fost deloc greu să ne dăm seama de partea cui este dreptatea și alături de cine trebuie să fim, chiar și atunci când până și Traian Băsescu a rătăcit drumul.

Trei schimbări istorice poartă amprenta sa decisivă: orientarea fără echivoc spre Vest, atât din punct de vedere geostrategic cât și ca model democratic; o ofensivă anticorupție fără precedent și o așezare pe baze sănătoase, în premieră în ultimii șaptezeci de ani, a sistemului de ”limitări și echilibre” al statului de drept, care a făcut ca unele instituții să capete suficiente puteri pentru a ține piept tendințelor abuzive ale unei clase politice încă insuficient reformate.

Pentru fiecare dintre aceste trei coordonate esențiale ale mandatelor sale prezidențiale veți găsi mai jos, în locul unei perspective retușate de informații și analize facile, post-factum, câte un fragment de editorial care analiza ”la cald” poziția lui Traian Băsescu. În astfel de texte se simte cu adevărat tensiunea, doza de risc și curajul multora dintre acțiunilor sale.

Cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla de acum încolo României, ca o consecință a schimbărilor pozitive inițiate de Traian Băsescu, ar fi ca România să nu mai aibă nevoie niciodată de el într-o poziție de conducere. Rolul lui a fost de spărgător de gheață. Și tot ce poate să își dorească cineva chemat să deschidă drumul și să înlăture obstacole ce par de netrecut, prin orice mijloc posibil adesea, este ca acesta să rămână pentru totdeauna liber pentru cei ce vin după.

Dacă vom avea nevoie de el încă o dată într-o funcție executivă înseamnă că lucrurile au ajuns din nou într-o fundătură și trebuie să o luăm de la capăt. Doar în momente de criză majoră, un războinic în fruntea statului este de preferat unui arhitect.

3 martie 2014, la scurt timp după invazia Rusiei în Crimeea. ” (…) În primul său an de mandat prezidenţial, Traian Băsescu a şocat declarând că Rusia tratează Marea Neagră ca pe „un lac rusesc“. Uluirea analiştilor români şi străini avea o justificare evidentă. Era prima oară după şaizeci de ani când un şef de stat român ataca frontal, neprovocat, marele (fost) frate de la Răsărit.

În ciuda notorietăţii pe care a căpătat-o sintagma „Marea Neagră, lac rusesc“, puţini îşi mai amintesc că au existat şi alte afirmaţii pe care proaspătul preşedinte le-a făcut, în 2005, la Universitatea Stanford, chiar mai importante şi care azi îşi dovedesc cu forţă validitatea.

„S-a văzut cum vecinii noştri puternici de la Marea Neagră au generat conflicte care apoi au fost îngheţate, tot prin intervenţia lor“, a mai spus Traian Băsescu în acel discurs, făcând un apel către marile puteri occidentale să abordeze rapid şi tranşant problemele din zona Mării Negre, „până nu este prea târziu“.

Şi concluzia-promisiune de la finalul expozeului merita mai multă atenţie: „Cei care au apreciat România ca fiind o ţară moale vor avea surprize în anii următori“. Pentru că aceste cuvinte au reprezentat prima manifestare a unei atitudini programatice a preşedintelui în relaţia cu Rusia.

În 2008, cu puţin timp înainte de începerea Summitului NATO de la Bucureşti, Traian Băsescu declara: „Nu o să stau în genunchi în faţa Răsăritului, oricâţi analişti ar plânge pe la toate posturile de televiziune din România“.

În 2009, în timpul campaniei electorale: „Am văzut astăzi o declaraţie nefericită a ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, că a trecut vremea Războiului Rece. Şi eu mă văd nevoit, deşi o voi face şi oficial, să-l atenţionez că a trecut vremea Războiului Rece şi că nu-şi mai pot face centre de influenţă în politica românească sau, dacă şi le vor face, le vom reteza“.

În 2011, a răspuns la întrebarea unui parlamentar rus, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: „România nu are nici un fel de experienţă în anexarea altor state“.

Momentul referendumului de demitere a preşedintelui, din vara lui 2012, a reprezentat apogeul tensiunilor dintre Traian Băsescu şi Rusia, pe care a acuzat-o că, prin intermediul organelor sale de propagandă, transmitea instrucţiuni celor ce încercau să-l debarce prin fraudarea listelor electorale.

Este Traian Băsescu doar declarativ un critic al regimului de la Kremlin? Nu. Toate declaraţiile sale publice, din ultimii nouă ani, pe tema relaţiilor România-Rusia sunt perfect aliniate cu faptele sale. Cea mai importantă dovadă este că preşedintele României şi-a asumat cea mai ostilă acţiune pe care ţara noastră a întreprins-o la adresa Moscovei în ultimii şaptezeci de ani: găzduirea scutului american antirachetă.

Numai cine nu înţelege nici măcar superficial gândirea lui Putin poate să subestimeze iritarea pe care i-a generat-o omului care visează la refacerea URSS decizia României de a accepta chiar şi instalaţii militare defensive americane pe teritoriul său. Numai cine se mai îndoieşte de cruzimea şi brutalitatea aşa-numitului ţar ar putea să nu înţeleagă riscul la care s-a expus Traian Băsescu înfruntându-l…”

11 noiembrie 2011, două luni înainte de începerea protestelor de stradă ale USL – ”(…) Traian Băsescu a început săptămâna semnând decretul premergător ratificării acordului privind scutul antirachetă şi a încheiat-o declarând la Berlin, după întâlnirea cu cancelarul Germaniei, că anul viitor vor fi concediaţi alţi 100.000 de angajaţi din sistemul public, că deficitul bugetar va fi redus la jumătate, urmând ca acesta să ajungă la zero în 2013, că numărul programelor sociale va scădea de la 54 la 9, că nu este deloc îngrijorat, ba din contră, priveşte cu bucurie perspectiva apariţiei unor partide noi şi că PDL ar putea să nu obţină nici 30% la următoarele alegeri dacă va mai fi zguduit de scandaluri de corupţie (…)

Status-quo-ul nu îi convine. Opoziţia a capitalizat, nemeritat, toată frustrarea pricinuită de marasmul economic, de nepriceperea şi corupţia puterii şi aşteaptă destul de relaxată alegerile. Cu toate acestea, nu ei sunt prima ţintă a preşedintelui, ci, paradoxal, propriul său partid – PDL (…)

Traian Băsescu are o problemă cu ambele ipoteze de lucru ale partidului său. România nu stă atât de grozav din punct de vedere economic – o înrăutăţire, destul de probabilă, a climatului economic continental va mătura într-o clipă toate progresele chinuite făcute în ultimul an, iar voturile primarilor cu expertiză în trocul voturi contra zhăr şi ulei nu vor fi suficiente pentru ca el să nu fie nevoit să cedeze puterea, în 2012, actualei opoziţii (…)

De ce sabotează Traian Băsescu planurile partidului său, bazate pe o reţetă care a funcţionat atât de bine anii trecuţi, în folosul ambelor părţi? Pentru că nu are de ales. Nu mai există resurse financiare pentru ca în 2012 statul să fie generos cu planurile electorale ale partidelor de la putere, cum a fost în 2009, în 2008, în 2004 şi tot aşa (…)

Cum va fi spart blocul politic care se opune imperativului reducerii jafului bugetar? Greu de spus cu certitudine, dar un lucru este evident. Din ce în ce mai mulţi dintre oamenii de bază ai puterii au ajuns să fie anchetaţi şi chiar arestaţi pentru afaceri de corupţie (…)

Însă, fără doar şi poate, PDL a intrat în stare de şoc după ultimele arestări din Transilvania. Arestarea primarului Clujului, Sorin Apostu, precedată de cea a vicepreşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, a şefului Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, a şefului Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, precum şi de anchetarea ministrului Muncii, Ioan Botiş, a secretarului de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, a liderului PDL Maramureş, Mircea Man şi a şefei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean, toate au băgat groaza în reţeaua de colectori de bani pentru partid. Dar mai ales în rândul şefilor lor.

Şocul este cu atât mai mare cu cât doi dintre cei vizaţi de anchetele din ultima vreme se numără printre cei mai importanţi primari ai PDL, cu şanse maxime de a fi realeşi anul viitor. Şi care în plus sunt şi doi dintre cei mai activi contributori cu fonduri la bugetul partidului. Cum ar veni, doi ostaşi credincioşi şi destoinici ai partidului. Cu mic, cu mare, democrat-liberalii îşi pun o singură întrebare: ce vrea Băsescu de la noi?

Este o coincidenţă faptul că într-un moment de impas în promovarea unor schimbări importante pentru modernizarea României, când atât PDL cât şi UDMR se codesc să treacă la fapte, numărul celor anchetaţi şi arestaţi din rândurile puterii creşte de la o zi la alta? Cel mai probabil, nu. Este morală folosirea unor astfel de măsuri de coerciţie? Doar dacă ni se pare morală ideea că scopul scuză mijloacele (…)”

 20 iulie 2012, cu nouă zile înaintea celui de-al doilea referendum de demitere a lui Traian Băsescu – ”(…) Nici în visele lor cele mai negre nu şi-au imaginat liderii USL că reacţia partenerilor occidentali împotriva lor va fi atât de vehementă. “Toată planeta îl urăşte pe Băsescu, de ce nu s-a tras cu artificii de la Washington la Berlin în ziua suspendării, de ce nu suntem îmbrăţişaţi ca nişte eroi? Chiar sunt orbi nemţii şi americanii, nu ştiu că o dată cu demiterea lui Băsescu ţara va scăpa de Udrea, de Anastase, de Boagiu şi de tot haremul său penal?”

Din păcate pentru cei ce gândesc în această cheie, ei nu înţeleg logica elementară pe care o aplică europenii şi americanii atunci când judecă evoluţia României din ultimii ani: câtă vreme, cu puţinul pe care l-a făcut pentru justiţie, pentru tăierea cordonului ombilical dintre instituţii şi partide, pentru serviciile de informaţii, pentru respectarea angajamentelor faţă de partenerii strategici, Băsescu a făcut mai mult decât toţi predecesorii săi la un loc, a spune că el este răul cel mare reprezintă o mare minciună.

Şi câtă vreme sistemul centralizat de putere creat de Băsescu, imperfect şi adesea imoral, are toate şansele să fie înlocuit cu un sistem descentralizat de jaf instituţionalizat, necontrolat de nimeni, perspectiva schimbării garniturii de conducere în România le dă fiori.

Marele jaf naţional post-1990 a fost posibil pentru că lanţul complicităţilor traversa instituţiile de sus până jos, fără nici o barieră. În anii de domnie a lui Ion Iliescu, de la preşedintele ţării până la ultimii casieri de la FNI, Caritas, sau de la ciupercăria de bănci populare de care s-a ales praful, toată lumea ştia că ia parte la o mare escrocherie. Şi nimeni nu a vrut sau n-a putut să le împiedice. Degeaba veneau informări de la SRI, degeaba avertiza Banca Naţională, SISTEMUL a operat pe vremea preacinstitului Iliescu, pe orizontală şi pe verticală, fără nici cea mai mică piedică.

Condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, destructurarea reţelei Voicu, chiar dacă insuficiente, au fost posibile pentru că, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, mai multe componente ale SISTEMULUI au fost destructurate de către instituţii care au fost lăsate să-şi facă treaba, de multe ori chiar împotriva fostului partid de guvernământ. Şi chiar dacă numeroase altele au rămas funcţionale, unele poate chiar cu încuviinţarea lui Traian Băsescu, puterea de precedent cântăreşte enorm.

Libertatea pe care le-a dat-o multor şefi de instituţii de a-şi face treaba după cum le dictează conştiinţa a început deja să viruseze esenţa SISTEMULUI, care se baza pe promisiunea fermă făcută membrilor reţelei că, indiferent ce se va întâmpla, li se garantează că vor scăpa de puşcărie. În clipa în care fie un procuror, fie un judecător, fie un ofiţer de informaţii scurtcircuitează într-un singur punct lanţul complicităţilor, întreaga filieră este compromisă.

Este suficient? Nu. Dar doza de imprevizibil pe care o introdus-o absenţa controlului total asupra justiţiei şi a instituţiilor de apărare a legii în marile manevre mafiote le-a redus drastic eficienţa. Una e să operezi la lumina zilei, fără teamă, şi alta este să o faci clandestin, cu copoii pe urmă.

Iar asta se vede chiar şi în cea mai nouă afacere de corupţie pe care USL i-o pune în cârcă lui Băsescu – reţeaua de evaziune fiscală prin comerţul cu petrol, patronată de Sorin Blejnar, fostul şef al Administraţiei Fiscale.

Rezultatele obţinute până acum de anchetatori în această anchetă nu ar fi fost posibile dacă SRI şi DNA nu s-ar fi bucurat în ultimii ani de mai multă autonomie decât au avrut vreodată aceste instituţii. Şefii acestor instituţii nu ar fi permis niciodată ca Blejnar să fie vânat dacă relaţia lor cu preşedintele ar fi fost similară cu cea pe care Timofte, Amărie şi alţi predecesori au avut-o cu Ion Iliescu. Pe ce mă bazez?

Dacă ar fi fost aşa, jaful de zeci de miliarde de euro operat la Compania Română de Petrol, aproape 20 de ani, până la privatizarea ei, nu s-ar fi soldat cu nici un condamnat? Mai rău, cu nici o punere oficială sub acuzare! Şefii ANAF din acei ani nu ştiau că mii de firme de securişti şi politicieni iau benzină pe datorie şi uită să mai plătească?! Ei nu primeau o cotă-parte? Şi atunci, de ce nu i-a vânat SRI? Nu cumva pentru că şi SRI făcea, prin firmele sale acoperite, acelaşi lucru?

Iar lui Iliescu de ce nu i s-a strigat: “Ieşi afară, javră ordinară!”? Nu ştia de acest furt de proporţii epice? Nu ştia că banii drenaţi dinspre buget înspre conturile elitei demente puteau fi folosiţi la autostrăzi, şcoli, spitale, grădinţe, creşe, aziluri de bătrâni?! Nu ştia că fiecare leu care nu ajunge la buget înseamnă un leu pe care trebuie să-l împrumutăm din afară?

Nu ştia că SRI-ul ştie? Nu ştia că SRI ştie că el ştie că SRI-ul ştie? De ce nici măcar unul dintre cei doi, Iliescu sau şeful SRI, nu a lăsat procurorii şi judecătorii să pedepsească acest atentat la siguranţa naţională? Pentru că ambii erau complici. Pentru că nici o clipă vreuna dintre părţi nu s-a bucurat de autonomie instituţională reală. Povestea cu separaţia puterilor în stat a fost în tot acest timp o glumă sinistră. Creierul şi braţul nu pot exista ca două instituţii autonome.

Şi dacă ameninţarea lui Ponta se adevereşte şi Băsescu va fi condamnat pentru că a luat bani de la Blejnar, sentinţa împotriva sa va fi dovada că Băsescu a făcut mai mult decât Iliescu pentru instituţiile acestei ţări.

Faptul că SRI şi DNA au putut să-l lucreze în voie pe finanţatorul preşedintelui ne-a adus, indiscutabil, mai aproape de domnia Legii. Înseamnă că separaţia puterilor în stat chiar a început să funcţioneze şi că ne-am mai îndepărtat cu un pas de dictatură.

Înseamnă şi că există premisele ca statul să-şi facă treaba şi de-acum încolo şi să vegheze la respectarea legii şi de către viitorii guvernanţi, indiferent pe ce poziţie ierarhică se află. Însă asta nu se va întâmpla decât dacă aceia care îi vor urma lui Băsescu vor face aceeaşi alegere ca şi el: să numească oameni adevăraţi în fruntea instituţiilor fundamentale, şi nu nişte viermi fuduli…”

Comments (1)

Leave a Comment


4 + = 6

© Dan Cristian Turturica |

turturica.ro Web analytics